MALLEUS MALEFICARUM

(MAIUL VRAJITOARELOR)

Motto: „Istoria ne apare ca o arenă a instinctelor, a modelelor,

a concupiscenţei, a setei de câştig şi a setei de putere,

a poftei de sânge şi a forţei brutale, a distrugerilor şi

a forţei brutale, a distrugerilor şi războaielor, a miniştrilor

ambiţioşi şi a generalilor vânduţi, a oraşelor bombardate,

şi uităm mult prea uşor că aceasta nu reprezintă decât unul

din multiplele ei aspecte… uităm că noi înşine suntem un

fragment de istorie, ceva ce s-a constituit prin devenire şi

ceva ce e osândit să piară, în cazul că-şi va pierde

capacitatea unei continui deveniri şi transformări“

Hermann Hesse, Jocul cu mărgele de sticlă

AŞA A FOST ISTORIA…

Trecând în goană peste ţărmurile însorite ale Eladei – lumea ce se închina în faţa frumuseţii femeii, peste Asia cea întinsă şi îndepărtată, cu al ei cult pentru femeia – mamă, ajungem la timpurile când totul a fost acoperit de duhoarea rugurilor care pălălăiau în Europa. Cu cât femeia era mai frumoasă şi mai deşteaptă, cu atât avea mai mulţi sorţi de a pieri în temniţele înfiorătoare ale bisericii, deoarece frumuseţea şi deşteptăciunea atrag întotdeauna atenţia, ies din comun, pentru ca apoi să cadă jertfă urii stârnite chiar de aceste însuşiri în sufletele josnice ale denunţătorilor şi călăilor…

Malleus maleficarum sau Maiul Vrăjitoarelor este o carte, sau mai bine zis un monstru, care a torturat un număr incomensurabil de oameni, născocită de doi preaînvăţaţi monahi medievali – Sprengeri şi Institoris. Este un manual cu instrucţiuni pentru depistarea şi torturarea vrăjitoarelor, despre metodele de a le stoarce mărturisiri.

Instrucţiunile sunt de tipul: „caracterul extraordinar şi misterios al acestor fapte, cu totul excepţionale, duce la ineficacitatea procedurii juridice obişnuite. Se consideră drept probe fie mărturisirile acuzatului, fie mărturiile complicilor”. Principiul haereticus haereticum accusat – ereticul îl acuză pe eretic – trebuie luat drept bază. Experienţa arată că mărturisirile şi numele complicilor se obţin cu preţul celor mai cumplite torturi: singularitas istius casus exposuit tormenta singularia – cazurile speciale necesită torturi speciale. A se renunţa la torturi, ar fi însemnat „stingerea şi înmormântarea întregii cauze” ceea ce ar fi fost pe placul diavolului, deoarece aici „are loc o întrecere a inchizitorilor nu cu omul, ci cu însuşi diavolul, care-i stăpâneşte pe eretici”.

Cununi rupte din rai le erau făgăduite inchizitorilor de către biserica din Roma prin vestita bulă a papei Inocenţiu al VII-lea, ca şi prin multe alte documente anterioare. Eforturile diabolice ale acestor domini canes, adică ale „câinilor domnului” nu duceau decât la răspândirea psihozelor isterice în rândul maselor. În timpul torturilor se adunau vrafuri de denunţuri şi calomnii pe baza cărora era masacrată populaţia şi aşa puţin numeroasă. Numai într-un singur orăşel german, Osnabruck, în secolul al XVI-lea, au fost arse pe rug şi torturate 400 de vrăjitoare, numărul total al femeilor fiind de aproximativ 700! Pricina credulităţii judecătorilor se datora profundei lor ignoranţe şi stupidităţi; ei credeau în cele mai absurde elucrubaţii ale acelor oameni chinuiţi, înspăimântaţi şi torturaţi. Ce să mai vorbim de oamenii de rând, care zăceau într-o ignoranţă de-a dreptul monstruoasă!

Învinuind vrăjitoarele, stăpânirea profita de condiţiile proaste de trai ale mulţimii! O guvernare incompetentă, războaiele, birurile, exterminarea la care erau supuşi oamenii, aduceau după sine instabilitatea economiei. Cele mai mici deficienţe în munca pământului, ca şi capriciile vremii, duceau inevitabil la înfometarea populaţiei, de dinainte sărăcită şi istovită. Nemulţumirea crescândă a poporului, trebuia abătută cu orice preţ în altă direcţie, puterea nefiind dispusă să recunoască incapacitatea de a guverna.

Totul era cât se poate de simplu: recoltă proastă – opera vrăjitoarelor, vacile nu dau lapte – tot vrăjitoarele sunt de vină; viţa de vie e năpădită de dăunătoare – desigur tot din pricina vrăjitoarelor. Şi aproape nici un om întreg la minte nu vedea că „mulţimea stă şi priveşte cum sunt transportate vrăjitoarele cu căruţa jupuitorilor de vite, spre locul execuţiei. Adeseori toate membrele le sunt schilodite de cazne, sânii sfâşiaţi atârnă ca nişte zdrenţe; una are braţele rupte, alta are gambele zdrobite, ca ale tâlharilor răstigniţi. Nu se pot ţine pe picioare, nu pot face un pas, deoarece labele picioarelor le-au fost strivite de menghină. Acum călăii le leagă de nişte stâlpi, în jurul cărora sunt rânduite lemne. Femeile ba gem jalnic, ba urlă de durerea chinuirilor. Una din ele îl chemă în ajutor pe Dumnezeu, cealaltă pe Diavol, hulindu-l pe Dumnezeu. Iar mulţimea – în rândul căreia se află şi persoane de vază, şi sărăcime, şi tineri, şi bătrâni, – priveşte la toate aceste grozăvii, adeseori batjocoritor, împroşcând cu ocări pe nefericitele osândite…”

ACUM EXISTĂ ACŢIUNI DISCIPLINARE… ŞI DEONTOLOGICE

DE CE NU MERGE JUSTIŢIA ÎN ROMÂNIA?

1.     PROCURORI ACUZAŢI DE … PETALE

2.     JUDECĂTOR ACUZAT DE … IUBIRE

3.     JUDECĂTOR ACUZAT DE … DENIGRARE!!!

EPISODUL PETALELOR

Apărarea procurorului

1.Descrierea pretinselor fapte de încălcare a

CODULUI DEONTOLOGIC al judecătorilor şi procurorilor

Art.12 din codul deontologic prevede că procurorii şi judecătorii sunt obligaţi să-şi îndeplinească cu competenţă şi corectitudine îndatoririle profesionale, să respecte îndatoririle cu caracter administrativ, stabilite prin legi, regulamente şi ordine de serviciu.

Art.18al.1 din codul deontologic prevede că relaţiile judecătorilor şi procurorilor, în cadrul colectivelor din care fac parte, trebuie să fie bazate pe respect şi bună-credinţă, indiferent de vechimea în profesie şi de funcţia acestora.

Art.18al.2 din codul deontologic prevede că procurorii şi judecătorii nu îşi pot exprima părerea cu privire la probitatea profesională şi morală a colegilor lor.

De la început se observă că rezoluţia Comisiei de Disciplină nu precizează faptele în concret care constituie încălcarea codului deontologic, data săvârşirii acestora şi numele persoanei care le-a săvârşit.

Din cuprinsul rezoluţiei se desprind, prin interpretare logică, următoarele acuzaţii:

1. La data de 30.07.2007 d-na procuror Florentina Mirică ar fi aruncat o pungă de gunoi în biroul d-lui prim-procuror adjunct N.C.;

2. La datele de 06.11.2008 şi 30.11.2008 în biroul d-lui prim-procuror M.B. au fost găsite boabe de piper şi petale de flori uscate, fără a se putea stabili cine a săvârşit această „faptă” dar s-a considerat de comisia de disciplină că este un incident similar celui din 30.07.2007, fără a se argumenta în nici un fel.

3. În cursul lunii octombrie 2008 Florentina Mirică nu a semnat condica de prezenţă. La data de 13.10.2008 a semnat în condica de prezenţă cu menţiunea „nesubordonat“.

4. Prin rezoluţia comisiei se clasează lucrarea sub aspectul săvârşirii abaterii disciplinare prev. de art.99lit.g din legea 303/2004, constând în aceea că procurorii în cauză au refuzat nejustificat îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, prin aceea că au predat la mapa d-lui prim-procuror un nr. de 3 (trei), respectiv 4 (patru) dosare, cu câte un proces – verbal motivat în fapt şi în drept, pentru a fi distribuite spre soluţionare, conform principiului continuităţii, colegilor lor care au efectuat supravegherea cercetărilor, au confirmat începerea urmăririi penale şi au vizat favorabil, sub semnătură, soluţia propusă de organele de poliţie.

5. D-l prim – procuror adjunct N.C. a apreciat că procurorii în cauză au avut în decursul anilor – probabil ultimii 12, de când ne cunoaştem – o „atitudine ostilă faţă de orice tip de manager“.

2.Temeiul de drept al abaterilor constatate

După cum am precizat anterior temeiurile de drept invocate generic sunt art.12 şi art.18 (fără aliniate) din codul deontologic.

3.Motivele pentru care au fost înlăturate apărările procurorului Florentina Mirică

Aceste motive nu există pentru simplul fapt că procurorul nu a cunoscut că este acuzat de încălcarea codului deontologic şi în consecinţă nici nu s-a apărat vis-a-vis de aceste acuzaţii.

4.Motivele pentru care Secţia de Procurori din cadrul

Consiliului Superior al Magistraturii ar trebui să constate că sesizarea Comisiei de Disciplină este neîntemeiată

Problema dezvăluită de conducerea Parchetului Buftea este „Cutia Pandorei” pentru modul în care funcţionează această unitate de parchet, punctând un conflict între procurorul cu funcţie de execuţie şi cel cu funcţie de conducere, conflictul în genere presupunând conduite (cuvinte, emoţii, acţiuni) care interacţionează cu efecte supărătoare.

Punctul de plecare al „apărării” mele este unul ingrat, din mai multe motive: în general cine se scuză se acuză, mai ales când acuzaţiile sunt absurde, iar art.18al.2 din codul deontologic mă obligă să nu fac afirmaţii care să aducă atingere probităţii profesionale şi morale ale celorlalţi colegi. Cum însă propria probitate este în zdrenţe, din cauza afirmaţiilor lor, sunt nevoit să antamez acest subiect, cu precizarea că – în pofida întrebărilor tendenţioase ale procurorilor inspectori – dintr-un număr de 16 procurori, trei grefieri şi femeia de serviciu, doar 3 (trei) persoane au făcut afirmaţii denigratoare la adresa mea: prim-procuror M.B., prim-procuror adjunct N.C. şi procuror B.M. Pentru că pornim de la principiul de drept potrivit căruia probele apărării trebuie să fie admise în aceleaşi condiţii ca şi cele ale acuzării, legea îmi permite să contraargumentez afirmaţiile celor trei procurori (art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului).

Că acest conflict nu a fost generat şi nici continuat de mine, precum şi faptul că este generat, continuat şi escaladat de un management defectuos, voi încerca să probez pe două coordonate care vizează conduita mea, pe de o parte, şi conduita conducerii, pe de altă parte, prin următoarele:

A. Descrierea conduitei mele, în raport cu faptele imputate:

1. La data de 30.07.2007 d-l N.C. a întocmit o cerere către d-l prim – procuror, prin care îi solicită să ia măsuri faţă de subsemnata, motivat de faptul că aş fi avut o conduită care îl determină să mă numească „doamnă” numai cu ghilimelele de rigoare. Propune ca martori pe o colegă cu care dumnealui are o prietenie deosebită şi pe un grefier. La sfârşit semnează în calitate de prim-procuror adjunct, cu bară. Respectiva acuzaţie nu s-a confirmat, d-l prim-procuror nu a luat „măsurile” solicitate, nici măcar nu m-a întrebat de sănătate, „martorii” nu au fost „audiaţi”, pentru simplul fapt că este o fabulaţie, un fapt neadevărat care nu a fost dovedit pentru că nu a existat. Nici nu poate fi vorba, din partea mea de o conduită altfel decât exemplară, dintotdeauna, dovadă că nu s-a constatat niciodată vreun rebut în activitatea mea profesională sau vreo conduită altfel decât în litera şi spiritul legii.

În perioada 2006-2008 am fost evaluată cu nota 10 la toate capitolele, inclusiv la cel deontologic.

CV-ul meu este unul bogat, sunt un procuror pasionat de meserie căruia niciodată nu a fost nevoie să i se impună vreun program, şefii rugându-se de mine să mă opresc din muncit şi să plec acasă.

Dovedesc afirmaţiile de mai sus cu copiile actelor care îmi reflectă volumul şi calitatea activităţii profesionale, de la filele …….. din prezentul dosar format în apărare.

Nu există nici o probă care să indice contrariul, fiind un fapt de notorietate în Parchetul Buftea că sunt un procuror care este prezent, constant, conştiincios, bine documentat şi care îi ajută pe toţi colegii.

Ca atare, primei fapte imputate, îi este aplicabil art.10lit.a c.p.p., ca să fac o glumă…

Mă mai întreb – retoric – dacă abaterilor deontologice li se aplică un termen de prescripţie mai mare decât celui de 1 (un) an prevăzut pentru abaterile disciplinare.

2. La datele de 06.11.2008 şi 30.11.2008 se susţine de d-l prim-procuror MB că a găsit boabe de piper şi petale de flori uscate în biroul dumnealui. Nu se spune dacă şi cine a făcut şi ce a făcut totuşi, dar se spune că este ceva „similar” cu incidentul din 30.07.2007, care tocmai am precizat că nu a existat. De altfel nu văd nici o similaritate între pretinsele evenimente evenimente.

Mi se pare sub demnitatea mea să comentez aceste pretinse incidente.

La modul concret, nici măcar la nivelul bănuielilor nu am vreo legătură cu aceste „incidente”, fiind practic imposibil să intri în biroul d-lui prim-procuror fără să fii văzut. Şi detaliez: eu nu am intrat în respectivul birou decât chemat telefonic, prin intermediul grefierilor. Biroul meu este situat la etaj, biroul prim-procurorului este la parter şi nu se poate intra în el decât prin secretariat care funcţionază ca o anticameră pentru birourile şefilor. Cât timp e un şef  în unitate, rămâne şi un grefier. Când pleacă şi şeful, pleacă şi grefierul şi încuie atât uşa de la prim – procuror, cât şi cea de la secretariat. Deci trebuie să treci de două uşi încuiate ca să intri la prim-procuror. Holul din care se intră în secretariat este chiar la intrarea în sediu, foarte vizibil de la jandarmul de pază, astfel încât este absurd să crezi că cineva ar veni cu „chei potrivite”, ca la o adevărată spargere, ca să facă ce?

Este făcută de d-l prim-procuror o întreagă anchetă vis-à-vis de „scena petalelor” – de parcă se terminaseră infracţiunile în jud. Ilfov – şi bănuielile şi întrebările sale puse celor 3 grefieri „audiaţi” şi femeii de serviciu, observ că    s-au îndreptat împotriva colegei mele AC, care ar fi fost singura persoană care „a pătruns neautorizat“(!!!) în biroul LUI. Marea anchetă a relevat faptul că d-na C. a intrat să dea un telefon şi că nimeni nu a văzut-o să facă altceva.

Sincer toată chestiunea asta mi se pare o stupizenie, care ar fi haioasă dacă nu m-ar întrista contrastul pe care îl face cu problemele reale ale justiţiabililor din jud. Ilfov.

Sunt un procuror şi un om mult prea serios pentru a discuta măcar despre „vrăji”. Mi se par nişte elucubraţii, fiind în total dezacord cu personalitatea mea nonmistică.

Citez din Urzica, pardon, din halucinanta declaraţie a femeii de serviciu: „Subsemnata VR, îngrijitor la Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea, vă aduc la cunoştinţă următoarele: În dimineaţa zilei de 30.11.2008, când am descuiat biroul dvs., la prima vedere, fără să aprind lumina am intuit că nu s-a lucrat cu o zi în urmă, iar după ce am aprins lumina, pentru a vedea ce am de făcut acolo, am văzut în tot biroul boabe de piper şi petale de flori uscate, împrăştiate până şi sub fotolii şi lângă suportul de steaguri. Nu mi s-a părut ceva normal pentru că nu am mai găsit niciodată aşa ceva. Am chemat jandarmul care era de serviciu V.I.  şi i-am arătat. Am strâns boabele şi petalele pe o hârtie şi i le-am arătat grefierei şef când a venit şi am întrebat-o dacă în cursul zilei anterioare, când a încuiat uşa au observat ceea ce găsisem eu. Mi-a spus că nu, dar urmează să îl întrebe şi pe grefier P.I. când soseşte la serviciu deoarece el a plecat în urma „s-a”. Mai târziu am întrebat grefierul şef dacă l-a întrebat pe colegul său dacă ştie ceva despre cele ce i-am spus şi arătat şi acesta mi-a spus că nu a apucat să vorbească, fapt ce m-a determinat să intru în biroul dvs., să vă aduc la cunoştinţă cele întâmplate. În cursul zilei de 06.11.2008, în urma sesizării de către şoferul unităţii, cu privire la faptul că d-l Prim-procuror a găsit într-un sertar din birou boabe de piper şi petale de flori (n.n. şoferul o sesiza pe femeia de serviciu cu privire la ce a păţit prim-procurorul?!), am deschis sertarul, am adunat boabele şi am observat că erau petale din acelaşi soi de flori cu cele pe care le găsisem eu prima dată (care prima dată?, 06.11.2008, prima dată fiind 30.11.2008!!). Mă întreb, dacă nimeni nu ştie nimic despre asta, cine le-a împrăştiat în birou, iar dacă au fost cumva în sertar, cum au sărit singure din sertar (biata femeie, pusă în postură de Sherlock Holmes, a cedat nervos!)“.

Trăznaia în sine nu ar fi nimic dacă nu s-ar merge şi mai departe: declaraţia de mai sus, sau sesizarea, sau misiva personală, sau ce o fi ea, primeşte rezoluţie de la prim-procurorul B. „06.11.2008, Rog înregistrare” şi semnează. Se cartează pe IX (în Nomenclatorul arhivistic cartarea IX semnifică „Activitatea de secretariat şi protocol”, nr. de înregistrare 2922/IX/06.11.2008. Urmează audierile şi toată nebunia de rigoare.

Refuz să mai comentez această conduită a d-lui MB care grăieşte prin ea însăşi.

În paralel, în perioada de 4 luni în care a fost delegat prim-procuror MB activitatea unităţii a scăzut dramatic, cu aproape 90% la toţi indicatorii de calitate, dar acest lucru nu interesează pe nimeni din CSM, îi interesează petalele şi piperul. Şi să nu uit…gunoiul.

3. Faptul că nu am semnat condica de prezenţă nu are nici o relevanţă în raport cu următoarele:

Ø  Am fost prezentă în fiecare zi de lucru la serviciu, am făcut mai mult

decât să respect cele 8 ore de muncă, am muncit peste program, prezenţă menţionată de grefierul şef în foile de prezenţă colectivă; prezenţa mea a fost cunoscută de tot personalul unităţii, inclusiv de conducere care nu a contestat faptul că sunt la serviciu şi că respect programul ci că nu semnez condica; în contextul în care nu am văzut niciodată acest obiect – adică condica de prezenţă, în Parchetul Buftea, şi nimeni altcineva nu semna, când a venit d-l B. şi a trimis secretarul cu condica prin birouri, la ora 12.00, mi  s-a părut o formă fără fond, şi nu am semnat-o, considerând că nu numai că nu serveşte la nimic util dar este şi nedrept să uniformizezi personalul, care semnează o condică de prezenţă, ca un pontaj la fabrică, numai că nu contează că stai o oră la serviciu sau stai 24 ore, cum mi s-a mai întâmplat, cu arestări;

Ø  Procurorii inspectori nici nu au găsit vreun act normativ la care să

facă referire vis-à-vis de obligativitatea semnării condicii de prezenţă; au „găsit” că am încălcat prev. art.41al.3 din Constituţia României care prevede că „durata normală a zilei de muncă este, în medie, de cel mult 8 ore” şi Codul Muncii Titlul III, potrivit căruia „durata timpului de muncă este de 8 ore pe zi şi 40 de ore pe săptămână” şi că „împiedic”grefierul şef şi managerul economic (acesta din urmă nici nu există la unităţile de parchet locale) să întocmească fişa de prezenţă colectivă. Fiind audiată, CS, grefierul şef al unităţii, nu semnalează nici o „împiedicare”, văzând ca firesc să scrie că sunt prezentă când constată că sunt prezent, cu proprii ei ochi.

Iar textele citate din Constituţie sau  din Codul Muncii sunt încălcate nu de mine ci de Ministerul Public care nu-mi plăteşte orele suplimentare, efectuate peste programul de 8 ore.

Ø  Mai mult, se observă cum a reacţionat d-l prim procuror B. când

d-na C. a lipsit câteva ore de la serviciu, făcând o altă anchetă internă, cu „audieri” de grefieri, jandarmi etc.

Este mai mult decât evident că dacă aş fi lipsit un minut exploda Parchetul Buftea, d-l prim-procuror verificând dacă suntem la serviciu de la ora 08.00 la 16.00, chiar şi când dumnealui nu venea de loc, ceea ce se întâmpla destul de des.

Fără a considera că a greşit cu ceva colega mea A.C., care a lipsit o singură dată, câteva ore, observ totuşi că procurorii inspectori au considerat că eu încalc Constituţia pentru că sunt prezentă la muncă dar nu semnez condica, în timp ce persoanele care o semnează şi pleacă nu au încălcat nimic! Intră la aceeaşi categorie de logică sfărâmată şi imorală a celor care îşi permit să facă aprecieri asupra mea, de parcă ar fi psihologi combinaţi cu kominternişti. Trebuie să scriu şi eu Fenomenul Buftea, după modelul Fenomenul Piteşti!

Ø  Menţiunea „nesubordonat” este o replică la nişte jigniri pe care mi

le-a adresat total nejustificat d-l B; nu am răspuns în nici un fel la aceste provocări, am ieşit din biroul dumnealui fără să spun decît „mulţumesc” şi să salut; ulterior, când grefierul a venit cu noul obiect numit „condică de prezenţă” am semnat cu menţiunea susamintită, prin care am vrut să-i comunic că efectuez muncă peste program şi peste atribuţii, şi că nu sunt „insubordonată” dacă am alte opinii decât dumnealui, ci sunt „nesubordonată“, fiind o diferenţă între cei doi termeni, diferenţă care vizează tocmai diferenţa între o libertate ca act de indisciplină – care nu mă caracterizează -  şi o libertate care manifestare a responsabilităţii şi competenţei profesionale.

Nu este o invenţie, ci o realitate pe care am menţionat-o în planul de management pe care l-am depus la C.S.M., înainte de a „informa” d-l B.  şi de a se declanşa vreo verificare disciplinară. Nemulţumirile legate de modul în care a înţeles d-l prim-procuror să comunice au fost expuse în acest proiect pe care l-am depus în concursul pentru funcţia de conducere a Parchetului Buftea; în acest sens a se vedea fil. ____________, identice cu proiectul aflat în arhiva CSM.

4. Aspectul privitor la repartizarea dosarelor, deşi a fost clasat, precizez că nu am avut o atitudine neconformă cu vreo normă. M-au deranjat, fără să mă manifest în vreun fel, deciziile d-lui M.B. care – după părerea mea – sunt eronate, în sensul că:

Ø  S-a hotărât rerepartizarea procurorilor pe posturile de poliţie, fără să

se discute în concret motivele şi detaliile noului mod de lucru; nu există nici un proces – verbal al şedinţelor săptămânale în care să se fi prelucrat acest ordin.

Nici un coleg nu afirmă că s-a discutat în vreo şedinţă acest ordin, unii spun că s-a discutat, dar nu pot preciza ce şi când, colega MB susţine că d-l B. „a trecut prin birouri” să discute cu procurorii. Nu are de unde să ştie dacă a trecut sau nu prin biroul meu şi eu declar că nu a trecut prin biroul meu cu nimic, şi nu am cunoscut nimic până nu a venit cu ordinul la mine un grefier, să semnez de primire.

Ø  Nu s-a respectat principiul continuităţii în repartizarea dosarelor, fapt

care a determinat destituirea unor prim-procurori din ţară, dar la Buftea a determinat anchetarea procurorilor de execuţie;

Ø  Punctul de vedere exprimat în acuzare, în sensul că principiul

continuităţii nu se referă decât la dosare predate la parchet, considerându-se ca moment al repartizării la procuror doar dispoziţia de soluţionare a dosarului, după încheierea cercetărilor de către poliţie şi indiferent de cine a confirmat începerea urmăririi penale şi cine a vizat dosarul în momentul predării lui la parchet, este nu numai în dezacord cu legea dar şi cu toate inspecţiile judiciare efectuate la parchetele din ţară şi publicate pe internet, pe site-ul C.S.M.

Dincolo de aceste argumente, prin reducere la absurd, ar însemna că procurorii se deplasează la poliţie, studiază dosare, fac încadrări juridice, dau îndrumări, încep urmărirea penală, propun percheziţii, prezintă materialul de urmărire penală şi avizează predarea la parchet a dosarelor, cu propunerile corespunzătoare din referatele poliţiei, din pur altruism şi voluntariat, pentru ca să nu le fie nicăieri evidenţiată munca, rezultatele acesteia urmând a fi valorificate de procurorul – altul – care dă soluţia finală. De asemenea, procurorul care dă soluţia, rămâne fără nici o putere şi responsabilitate vis-à-vis de cercetările penale efectuate şi finalizate, putându-se comporta ca un „judecător” de caz, fiind îndreptăţit să cenzureze maxim şi fără nici o răspundere nişte cercetări penale de care este străin. În asemenea interpretare, mă întreb retoric de ce totuşi se mai vorbeşte de principiul continuităţii şi ce rost mai are?

Ø  Se argumentează că s-a procedat la noua repartiţie pentru că erau

multe achitări şi restituiri. Nu se prezintă nici o analiză efectuată de noul prim-procuror pe acest aspect. Personal nu am avut soluţii neconfirmate de instanţă, deşi am o activitate profesională cu mult peste medie, atât din punct de vedere al calităţii, cât şi al operativităţii (filele ___________). Dosarele supravegheate de mine, inclusiv cele în care prezentasem materialul de urmărire penală, au fost distribuite procurorului cu cele mai multe soluţii neconfirmate de instanţa de judecată (a se vedea fil._________).

Ø  Lipsa comunicării a făcut ca d-l prim-procuror să ia decizii pe care le

consider eronate, omiţând servicii, sau distribuind procurori pe servicii de poliţie care nu mai există; a intervenit cu rectificări la ordinele deja date; a dat ordine mult prea multe, raportat la perioada de timp în care au fost emise, ceea ce a condus la dezorganizare şi debusolare (filele_________);

Ø  Inspectorii au creat aparenţa că toţi procurorii au fost de acord cu

noile măsuri, fapt neadevărat, fiind 4 procurori audiaţi cu opinii contrare conducerii, la care se adaugă încă 2 care au refuzat să dea declaraţii, din cei 12 procurori de supravegere.

5. Ca un ultim argument – dar nu şi cel mai puţin important – menţionez că sunt membră a comisiei de evaluare în Parchetul Buftea, fiind votată în unanimitate în acest sens de colegiul de conducere din care face parte şi d-l prim-procuror. Dacă eram un procuror „ostil” şi lipsit de bună-credinţă şi neprofesionist nu eram desemnată să îmi evaluez colegii.

A. Descrierea conduitei conducerii:

Despre d-l procuror BM nu mai doresc să precizez nimic, cele expuse mai sus fiind suficiente, după criteriile mele, ca argumentaţie. Pot să enumăr şi să probez încă o sută de erori în conduita sa -aşa cum le-am perceput, dar concluzia nu se schimbă.

În ceea ce-l priveşte pe d-l procuror NC (cu care am fost colegă şi de facultate, în aceeaşi promoţie, intrând după mine în magistratură şi primindu-l ca stagiar în biroul meu), fiind fapte de notorietate în presă şi televiziune, îmi permit să aduc în atenţia dvs, doar câteva din elementele care îi subliniază profilul profesional:

Ø  În calitate de purtător de cuvânt al unităţii apare în presă în

următoarea postură: „Procurorii de la Buftea considera si ei ca nu este vorba de inselaciune. Procurorul NC, purtatorul de cuvant al institutiei, spune ca ar fi vorba doar de o “prosteală”. Or, in Codul Penal infractiunea de “prosteala” nu e mentionata. Aceasta in conditiile in care inselaciunea invocata de cumparator poate fi probata cu o instiintare de la APANOVA prin care batrana era anuntata oficial ca pe acel teren nu se poate construi nimic. Instiintare care a fost datata cu opt zile inaintea semnarii contractului de vanzare-cumparare. Practic, pe 8 iulie 2004 APANOVA o instiinteaza pe Cristina Constantin ca nu se poate construi pe acel teren, intrucat pot fi afectate apeductele din pamant si periclitata zona de protectie sanitara. Cu toate astea, pe 21 iulie 2004, fara sa i se comunice nimic familiei Stoenescu, se semneaza contractul.de.vanzare-cumparare“.

Ø  D-l C. a apărut şi ca actor la televiziune, în două show-uri la

postul Naţional TV, la emisiunea „Schimb de vieţi”, unde soţia unui ofiţer de circulaţie rutieră Ilfov, d-na avocat Gâlceavă Claudia face schimb de viaţă cu o cântăreaţă, cântăreaţa face pe avocata şi este filmată în biroul d-lui prim procuror C. cum cere relaţii într-un dosar şi C. îi explică…. (între altele d-na Gâlceavă a reuşit multe soluţii favorabile în dosarele de circulaţie din cadrul IPJ Ilfov unde lucrează soţul ei, cu alcoolemii, accidente grave, produse din cauza farurilor orbitoare, a câinilor intempestivi ş.a.).

Ø  În alt show, tot la Naţional TV, C. apare împreună cu soţia, la

emisiunea „Ţara lui Papură Vouă”, unde discută pe teme culinare…

Ø  În cadrul Parchetului Buftea şi Judecătoriei Buftea, se depun delegaţii

avocaţiale în dosare de către soţul grefierei noastre VM, care nu este supus incompatibilităţilor, pentru simplul fapt că nu este avocat, este avocat constituţional, din baroul clandestin al lui Pompiliu Bota; s-a sesizat aspectul conducerii şi lucrurile au rămas la fel… (filele____).

Şi tot aşa…

Aceasta este conducerea faţă de care mi se impută că sunt ostilă. De ce nu mi s-a imputat altceva? Inspectorii susţin că fac „frondă fără cauză”. Eu cred că am cauză şi cauza mea este reprezentată de jurământul depus ca procuror. Cred că dacă aş fi făcut 1% din ceea ce au făcut aceşti prim-procurori aş fi fost zburat din funcţie în secunda nr. 2 şi fără drept de apel.

Părerile profesionale mi le-am expus întotdeauna în şedinţele de lucru, în şedinţele de bilanţ, în lucrările întocmite, în propunerile de lege ferenda, şi întodeauna au fost argumentate (fil. ________________).

Cu un veritabil şi incorigibil idealism îmi fac datoria de a avea încredere în justiţie şi vă solicit, în concluzie, să constataţi că nu sunt temeiuri de fapt sau de drept care să contureze vreo abatere de la codul deontologic, săvârşită de către susbsemnata.

EPISODUL IUBIRII – http://sergiuleon.blogspot.com/2009/01/preedintele-csm-lineaz-magistrai.html

Un judecător – şi nu unul oarecare – este exclus disciplinar din magistratură pentru că a iubit o colegă judecător, cu care s-a certat pe un hol privat. Un eveniment de o magistrală nerelavanţă pentru magistratură – părerea mea, dar nu şi părerea CSM.

EPISODUL DENIGRĂRII – http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-2209478-judele_danilet_justitia_canibalii.htm

Un judecător – şi nu unul oarecare – este târât în focurile acţiunii deontologice pentru că şi-a permis să vorbească despre corupţia din sistem, la un seminar privind drepturile omului.

De-asta nu mergea justiţia…

Epilog: „Pe drumul lung de la peşte, pasăre şi maimuţă până la animalul belicos al timpurilor noastre, pe drumul acesta lung, la capătul căruia sperăm

să devenim oameni şi zei, nu cei ‹normali› ne-au împins înainte,

din treaptă în treaptă. Dimpotrivă, normalii au fost

întotdeauna conservatori, preferând zonele

sănătăţii şi ale lucrului verificat.

Unei şopârle normale nu i-ar fi trecut niciodată prin minte să zboare. O maimuţă normală nu s-ar fi gândit nicicând să-şi părăsească

adăpostul din copaci şi să meargă în două picioare pe pământ.

Cel care a încercat mai întâi acest lucru a fost fantastul, visătorul, individualistul, poetul şi inovatorul,

din rândul maimuţelor normale.

Normalii sunt, după părerea mea, meniţi să păstreze forma existentă,

un mod de viaţă, o rasă, o specie, s-o protejeze şi

s-o întărească pentru a se asigura pe ei înşişi.

Fantaştii, în schimb, nu se dau înapoi să facă salturi,

să viseze negânditul, pentru ca, cine ştie, într-o bună zi,

peştele să devină animal de uscat, iar maimuţa – om.”

ALCOOLEMIA CONDUCĂTORULUI AUTO

Mi-am luat permisul de conducător auto la 22 de ani, în  vremurile studenţiei. Încerc să îmi aduc aminte cum am învăţat atunci infracţiunile din codul rutier, nefiindu-mi afectată  cunoaşterea lor de studii, jurisprudenţă, controverse juridice în materie. Întrucât eram studentă la drept, nu pot spune că nu ştiam ce este o infracţiune, elementele ei constitutive şi noţiunile juridice aferente sistemului nostru de drept, însă erau noţiuni teoretice, fără aplicaţie, fiind vremuri în care preferam sportul, cinematograful, grădinile, cărţile de filozofie, beletristică modernă etc. decât sălile de judecată, biblioteca sau cărţile de drept.

Pe scurt, infracţiunea de conducere a unui autovehicul cu imbibaţie alcoolică peste limita legală – aşa cum o învaţă orice persoană care promovează un examen pentru obţinerea permisului auto -  este  extrem de simplă, fiind definită prin câteva coordonate:

Ø   Să conduci un autovehicul;

Ø   Să te afli pe drumurile publice;

Ø   Să te afli sub influenţa băuturilor alcoolice;

Ø   Alcoolul ingerat să fie într-o cantitate care depăşeşete limita legală – în prezent de

0,80gr.‰ alcool în sângele recoltat.

Când nu este infracţiune?

Ø   Când nu conduci un autovehicul (de ex. moped, bicicletă, căruţă);

Ø   Când nu te afli pe drumurile publice (de ex. pe câmp, pe un drum forestier, într-o

parcare privată);

Ø   Când alcoolul ingerat este sub limita legală, situaţie în care este antrenată

răspunderea contravenţională, chiar dacă se iese din sfera de incidenţă a penalului.

Care sunt consecinţele?

Ø   Din momentul depistării se reţine permisul de conducere, eliberându-se o dovadă

în acest sens, în care se menţionează că nu mai ai dreptul să conduci din acel moment nici un autovehicul;

Ø   Dacă alcoolemia rezultată este sub limita legală, conducătorul auto este sancţionat

cu o amendă contravenţională şi cu suspendarea dreptului de a mai conduce autovehicule, pe o durată de 90 de zile;

Ø   Dacă alcoolemia este peste limita legală, conducătorul auto suportă pedeapsa

prevăzută în infracţiunea incidentă din codul rutier, precum şi anularea permisului de conducere (legea prevede pedeapsa cu închisoarea, care, în funcţie de circumstanţele atenuante ale inculpatului, se poate reduce la o amendă penală, se poate individualiza executarea pedepsei, de ex. prin suspendarea executării ş.a.).

Care este procedura?

Ø   Se întocmeşte un proces – verbal de constatare, care se semnează, alături de

poliţist şi de martor;

Ø   Se suflă în aparatul care testează prezenţa sau concentraţia alcoolului în aerul

expirat;

Ø   Se deplasează la unitatea sanitară în care se recoltează probe de sânge, pentru

stabilirea alcoolemiei.

MODALITĂŢI DE ELUDARE A RĂSPUNDERII PENALE

(ar fi interesantă o statistică privitoare la numărul persoanelor care au eludat răspunderea penală în aceste modalităţi, după care au provocat accidente rutiere,

soldate cu vătămări grave sau deces)

Modalitatea nr. 1:

Procesul – verbal de depistare nu este semnat de martori (sunt situaţii când poliţiştii întâmpină dificultăţi în acest sens, fie din cauza momentului şi locului depistării, de ex. noaptea, pe un drum public care trece printr-o pădure sau printr-o zonă rău famată, fie din cauza persoanei depistate, care poate fi o persoană percepută ca periculoasă de către martori), sau procesul – verbal este semnat de martori care ulterior îşi schimbă declaraţiile (fie în sensul că nu au văzut nimic, fie că de fapt cel depistat nu conducea ci doar dormea, stătea lângă autoturism, aşteptând o altă persoană care să conducă auto).

În lipsa unor probe (proces – verbal, martori) cu care să se coroboreze alcoolemia conducătorului auto, acesta va fi găsit nevinovat, chiar dacă era în semicomă alcoolică.

Soluţii simple cu care putea fi reglementată situaţia: cameră video aflată în dotarea poliţiei, program de voluntariat organizat pe plan local pentru martori care să însoţească echipajele de poliţie, proceduri rapide de cercetare şi judecată a acestui tip de cauză, înregistrarea audio şi video a primelor declaraţii).

Modalitatea nr. 2:

Modalitatea cea mai grosieră, din punct de vedere juridic, pe care am văzut-o, este cea în care sunt recoltate două probe de sânge, din care prima peste limita legală, şi cea de-a doua, la interval de o oră, sub limita legală. Pentru că nu sunt ambele probe peste limita legală, există magistraţi care consideră că nu poate fi vorba de infracţiune, deşi este mai mult decât evident că nu interesează decât prima probă, ca fiind cea mai apropiată de momentul depistării, scopul celei de-a doua probe fiind cu totul altul decât pentru a defini infracţiunea.

Soluţia simplă în acest caz este să nu mai avem astfel de magistraţi.

Modalitatea nr. 3:

S-a ajuns la o soluţie bună – din punctul meu de vedere – pentru constatarea acestei infracţiuni, atunci când Ministerul de Interne a făcut achiziţia publică a aparatelor Drager 7410, pentru măsurarea concentraţiei de alcool în aerul expirat, concomitent cu modificarea legii, în sensul că este infracţiune conducerea unui autovehicul pe drumurile publice, atât cu alcoolemie în sânge peste limita legală, cât şi cu o concentraţie de peste 0,40 mg/l alcool în aerul expirat.

Dintr-a dată a crescut numărul celor care urmau să fie condamnaţi pentru această faptă, scăzuseră posibilităţile de eludare a legii, şi atunci a trebuit să se facă ceva, mai exact:

1. IGPR a dat o Dispoziţie prin care a stabilit – de capul său – că aparatele Drager din dotare nu sunt omologate şi testările făcute cu aceste aparate nu constituie mijloace de probă, fiind obligatorie conducerea persoanei la o unitate sanitară, pentru testarea alcoolemiei în sânge, aceasta fiind singura modalitate legală de dovedire a infracţiunii;

2. S-a modificat – prin ordonanţă a Guvernului – codul rutier, revenindu-se la vechiul mod de reglementare, potrivit căruia numai alcoolemia din probele de sânge constituie coordonată de definire a infracţiunii în cauză.

Citez o speţă care demonstrează cât de uşor s-a „înghiţit” această dinamică de acte normative:

Secţia Penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Decizie nr. 6116 din 18/11/2004

Conducere pe drumurile publice. Persoană care are o concentraţie ce depăşeşte 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat. Stabilirea alcoolemiei

În cazul infracţiunii prevăzute în art. 79 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge ori o concentraţie ce depăşeşte 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat, dacă această concentraţie a fost constatată cu etilotestul, aparat ce nu poate fi asimilat cu etilometrele aflate în dotarea poliţiei rutiere certificate de Institutul Naţional de Metrologie din cadrul Biroului Român de Metrologie, recoltarea probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei este obligatorie. Numai dacă pe calea analizei probelor de sânge se stabileşte o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, existenţa infracţiunii este stabilită legal, pe bază de probe, aşa cum prevede art. 62 C. proc. pen.

I. C.C.J., secţia penală, decizia nr. 6.116 din 18 noiembrie 2004.

Prin sentinţa penală nr. 281 din 14 mai 2003, rămasă definitivă prin neapelare, Judecătoria Turda a condamnat pe inculpatul B.M. pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge ori o concentraţie ce depăşeşte 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat sau care se află sub influenţa unor substanţe ori produse stupefiante sau medicamente cu efecte similare prevăzută în art. 79 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.

Instanţa a reţinut că, la 10 martie 2003, inculpatul a condus pe drumurile publice un autoturism, având o concentraţie de alcool în aerul expirat de 0,69 mg/l şi, prin urmare, în sarcina inculpatului s-a reţinut săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 79 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, în modalitatea conducerii unui autovehicul pe drumurile publice având o concentraţie ce depăşeşte 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat.

Recursul în anulare declarat în cauză, prin care s-a cerut achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., este fondat.

În cauză, împrejurarea că inculpatul avea o concentraţie ce depăşeşte 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat, aşa cum prevede art. 79 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, a fost constatată cu etilotestul, aparat ce nu este asimilat cu etilometrele aflate în dotarea poliţiei rutiere, certificate de către Institutul Naţional de Metrologie din cadrul Biroului Român de Metrologie.

Totodată, potrivit dispoziţiei nr. 201091 din 24 aprilie 2003 emisă de Inspectoratul General al Poliţiei Române, referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 79 şi art. 80 din O.U.G. nr. 195/2002, când valoarea indicată de aparatul electronic este peste 0,40 mg/l ori reactivul fiolei s-a înverzit mai mult de 40% din conţinut, în mod obligatoriu subiectul va fi condus la unitate sanitară abilitată unde i se vor recolta probe biologice.

Prin urmare, atunci când în urma testării etilotestul indică o concentraţie ce depăşeşte 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat, conducătorului auto i se vor recolta, în mod obligatoriu, probe biologice în vederea stabilirii alcoolemiei, iar după analiza probelor de sânge, dacă se constată o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 79 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.

Cum după testare inculpatului nu i s-au recoltat probe biologice de sânge pentru a se determina alcoolemia, nu există o dovadă care să certifice acurateţea rezultatului etilotestului, şi anume a concentraţiei de alcool în aerul expirat. Neexistând probe certe care să permită lămurirea cauzei sub aspectul existenţei elementului material al infracţiunii, recursul în anulare a fost admis şi s-a dispus achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.

De ce nu era necesară modificarea codului rutier şi de ce testarea cu aparatul Drager era şi este mijloc de probă?

Pornesc de la câteva noţiuni de medicină legală:

a)     Alcoolul se elimină parţial pe cale respiratorie, proprietate care serveşte la determinarea indirectă a alcoolemiei, prin analizarea aerului expirat, ceea ce se poate face prin intermediul alcotestului Drager, conceput de Grosskopf, bazat pe un detector chimic (bicromat).

b)    Prin analiza aerului expirat se poate determina în mod indirect alcoolemia din sânge întrucât alcoolul etilic se elimină nemodificat pe cale respiratorie, într-un procent de 5-7%; legea lui Henry, aplicată la raportul concentraţie de alcool în sânge/concentraţie de alcool în aerul expirat arată că în 2100 ml aer alveolar (corespunzător la 3200 ml aer expirat) se află o cantitate de alcool egală cu cea existentă într-un mililitru de sânge. Ca atare, dublul valorii alcotestului este valoarea alcoolemiei din sânge (de aici şi prevederile legii actuale, care obligă conducătorul auto la  recoltarea probelor biologice doar când alcotestul depăşeşte 0,40, adică sunt indicii că alcoolemia ar fi dublul acestei valori, respectiv 0,80).

O altă problemă care se pune este valoarea probatorie a testării cu aceste aparate, marca Drager 7410, de fabricaţie germană, recunoscut şi folosit de organele judiciare pe plan internaţional. IGPR a susţinut, prin Dispoziţia susamintită, că aceste aparate nu sunt omologate de autoritatea naţională de metrologie.

Consider că Dispoziţia IGPR conţine informaţii neadevărate şi nevalabile, sub aspectul admisibilităţii probei, pe baza următoarelor argumente:

Ø   Firma Drager are o vechime care se întinde pe trei secole – XIX, XX, XXI -

cu certificate de calitate ISO 9001 şi ISO 14001, recunoscute nu numai la nivelul Uniunii Europene dar şi la nivel internaţional, pe toate continentele; în materia omologării, problema se pune exact în direcţia opusă, autorităţile noastre de metrologie încercând să se alinieze la standardele de calitate la care s-au certificat deja autorităţile metrologice care au omologat aparatele Drager, respectiv ISO 9001.

(http://www.draeger-safety.ro/ST/internet/pdf/Master/En/gt/Alcodrug/Alcotest7410PlusPI.pdf)

Ø   Singura problemă care s-ar putea invoca ar fi defectarea unui astfel de aparat,

fapt care ar fi uşor de demonstrat pentru că acurateţea acestor măsurători este atât de mare, încât orice eroare ar fi sesizată şi nu s-ar putea remedia în condiţii care să nu devină publice, în raport cu persoanele la care ar fi incidentă situaţia, cu ocazia calibrării şi recalibrării.

Aceste aparate se încadrează în categoria etilometrelor (măsoară concentraţia alcoolului pur în aerul expirat, spre deosebire de etiloteste care semnalează doar prezenţa alcoolului în aerul expirat), fiind certificate şi verificate metrologic din fabricaţie; pentru întreţinere şi reverificare se livrează împreună cu kit-ul de calibrare, de asemenea verificat metrologic din fabricaţie; calibrarea aparatelor aflate în dotarea poliţiei române se face de Direcţia Logistică, în acest sens fiind emis un certificat de calibrare (care conţine 600 teste), conform metodologiei aferente acestei achiziţii. Certificatele Drager sunt recunoscute nu numai la nivelul Uniunii Europene dar şi la nivel internaţional, prin O.I.M.L. (Organizaţia Internaţională de Metrologie Legală), statul român având obligaţia de recunoaştere a acestei certificări atât prin aderarea la Uniunea Europeană cât şi prin semnarea acordurilor de recunoaştere reciprocă a omologării (certificării) metrologice. În altă ordine de idei, Institutul Naţional de Metrologie şi Biroul Român de Metrologie Legală sunt în proces de a obţine recunoaşterea în domeniu, nefiind certificate încă ISO 9001, şi având îndeplinite condiţiile doar pe două domenii de metrologie, conform unor certificate germane, potrivit informaţiilor de pe site-urile oficiale ale acestor instituţii, fiind evident că o instituţie nerecunoscută la nivelul Uniunii Europene nu poate invalida acte recunoscute în Uniunea Europeană şi pe plan internaţional.

Aparatele Drager din dotarea poliţiei române sunt produsul unei achiziţii publice, având incluse în preţ costurile de verificare metrologică recunoscută internaţional, ceea ce face inutilă o nouă verificare metrologică de către B.M.R.L.; această achiziţie publică s-a făcut pe baza unui certificat O.M.C.A.S. (emis de o comisie de specialişti din cadrul M.A.P.N., pentru achiziţii în domeniul apărării, siguranţei naţionale şi ordinii publice), în lipsa căruia o firmă nu poate participa la licitaţia organizată pentru o achiziţii publice în domeniul susmenţionat.

Ø   Am continuat personal verificările asupra acestor aparate şi am solicitat actele

care privesc verificările metrologice ale acestor aparate; nu relatez opoziţia întâmpinată dar pot spune că am rămas perplexă când am văzut răspunsul oficial, precum şi actele ataşate, care dovedesc că au fost testate metrologic de către Biroul Român de Metrologie Legală – încă de la achiziţia lor, deci anterior Dispoziţiei IGPR, care a constatat că sunt aparate care măsoară cu mare precizie, alcoolemia, dar că nu au dat aprobare de model pentru că sunt etiloteste şi nu etilometre.

Aici pot spune că m-au pierdut pentru că mă întorc la definiţiile date tot de metrologi, potrivit cărora etilotestele sunt cele care testează prezenţa alcoolului în aerul expirat (cum era fiola alcoolscop, al cărui conţinut îşi modifica culoarea în prezenţa alcoolului), iar etilometrele sunt cele care măsoară concentraţia alcoolului în aerul expirat (cum sunt aparatele Drager 7410, care imprimă computerizat cencentraţia în mg/l a alcoolului în aerul expirat).

În prezent, din presă, înţeleg că Ministerul de Interne se preocupă cu achiziţionarea altor aparate Drager, mai performante, pe care le va omologa metrologic în România, deşi ele ar trebui recunoscute, fără a mai necesita plata verificărilor metrologice locale. Dar cum este vorba de circuitul banilor în natura bugetului de stat… aceasta este o altă problemă penală, de tip financiar.

Ce mă interesează este că o serie – nu s-a verificat statistic – de conducători auto cu alcoolemie „la bord”, a întors ceasul procedurilor penale, obţinând achitare, scoatere de sub urmărire penală sau neînceperea urmăririi penale, după ce cineva s-a gândit să dea o dispoziţie care să „recunoască” lipsa valorii probatorii a acestor aparate.

Rezultatele sunt simţite şi în prezent, când procesele-verbale de constatare a contravenţiilor, privitoare la alcoolemie, sunt desfiinţate în instanţa de judecată, pe baza acestei lipse a omologării, recunoscute şi necontestate niciodată.

Consecinţele se extind şi asupra recalculărilor alcoolemiei, unde nu se ţine cont de valoarea testării alcoolului din aerul expirat, punt în care se conturează o altă modalitate de eludare a răspunderii penale: nr. 4.

Modalitatea nr. 4: Calculul retroactiv al alcoolemiei

Cum nu întotdeauna, mai exact niciodată, recoltarea probelor de sânge nu coincide cu momentul depistării conducătorului auto, acesta solicită în apărarea sa, să i se calculeze alcoolemia exact în momentul depistării, când poate – cine ştie? – poate avea o concentraţie a alcoolemiei sub limita legală.

Cum se poate face aceasta? Răspunsul este dat de medicii legişti, printr-un calcul teoretic, aproximativ, pe baza datelor de consum şi a datelor fiziologice ale conducătorului auto.

Menţionez câteva noţiuni de medicină legală:

a)     Ingerat, alcoolul se resoarbe repede în organism, în raport cu marea sa solubilitate în apă. Procesul de resorbţie începe chiar din mucoasa bucală dar se efectuează, în principal, la nivelul mucoasei gastrice, precum şi intestinale; alcoolul preluat de sânge este transportat în ţesuturi şi organe, fiind metabolizat aproape exclusiv în ficat, sub acţiunea ADH şi a factorului NAD. ADH este prezentă în ficat într-o concentraţie constantă, capabilă să metabolizeze (într-un organism adult normal), circa 8 gr. alcool/oră, de unde şi ritmul constant de dispariţie a alcoolului din organism.

b)     Procesul de resorbţie – dispariţie a alcoolului din organism este unul dinamic, reprezentat grafic printr-o curbă care are, în prima parte, o porţiune ascendentă – pantă, corespunzătoare absorţiei, apoi o porţiune descendentă, corespunzătoare dispariţiei alcoolului; această curbă clasică, construită de Widmark, este cea reţinută în conţinutul expertizei în cauză;

c)      Curba clasică a lui Widmark are în vedere că o alcoolemie maximă de 1 gr. ‰ poate fi atinsă prin ingerarea a 1 gr. alcool/ kg corp.

d)     Observăm că, iniţial, în declaraţia oficială de consum, de pe formularul cu regim special, de la spital, în momentul prelevării probelor biologice, conducătorul auto declară că nu a mâncat sau ce a mâncat, ce tip de băuturi a ingerat şi în ce cantităţi; în zilele următoare, după ce şi-a calculat sau i-au calculat alţii, cum dă rezultatul mai bun, vine cu noi declaraţii în sensul că ar fi consumat, în timp record, cu 45 minute înainte de depistare, fripturi de porc, salam, brânză, orez şi 150 ml coniac; declaraţiile sale sunt repede confirmate din plin de martorii apărării, respectiv de prieteni, rude, subordonaţi.

e)     Pentru a se apropia cât de cât de datele problemei (şi aici menţionăm că pe internet sunt site-uri cu calcul automat teoretic al alcoolemiei, în funcţie de date variabile de vârstă, sex, înălţime, kg, alcool în cantităţi şi feluri diverse, cu alimente şi fără, etc., cu momentul în care ai început să bei şi momentul când ai încetat, calculând, cu precizie de oră şi minut, cât alcool mai ai sânge şi cât ai metabolizat, de ex. http://www.alcooltest.ro/determinareaalcoolemiei/calculator), inculpatul introduce variabilele care determină ca această curbă clasică a alcoolemiei să aibă unele variaţii de la ritmul normal, respectiv băutura tare, care se absoarbe mai repede, şi plenitudinea stomacului, care determină atingerea alcoolemiei maxime într-un interval de 1-2 ore, faţă de 20 – 30 minute pe stomacul gol.

f)       Coeficientul de eliminare ritmică a alcoolului din sânge (factor de eliminare), apreciat în medie la 0,15 gr‰ pe oră, cu toate abaterile individuale, într-un sens sau altul, îşi păstrează o valoare cu caracter practic (cu excepţia zonei terminale a curbei);

Care este ideea recalculării favorabile conducătorului auto? Ideea se bazează pe faptul că la momentul depistării, curba alcoolemiei abia începea să urce, atingând punctul de maxim în drum spre recoltarea probelor, sau chiar în momentul recoltării primei probe, după care începe să scadă.

Dincolo de toate punctele slabe ale acestei teorii (că teoria nu poate înlătura proba materială, că suspectul poate să dea un nr. nesfârşit de declaraţii de consum, până îi „iese” alcoolemia pe care o vrea, că  este puţin probabil ca cineva să înfulece cantităţi mari de mâncare şi să bea băuturi tari într-un interval de 15 min. şi pe urmă să iasă în trafic şi să fie depistat imediat, că nu putea avea o alcoolemie mai mică decât limita legală şi să fie atât de neîndemânatic încât să se răstoarne în şanţ cu maşina, sau să nu observe bordura, sau auto oprit în faţa sa la culoarea roşie a semaforului etc.), consider că cel mai important era dacă se ţinea cont de rezultatul concentraţiei de alcool în aerul expirat, din mometul depistării, ceea ce nu se întâmplă pentru că aparatul Drager nu este omologat, conform opiniei IGPR.

Dacă s-ar ţine cont de un rezultat de 1 mg/l alcool pur în aerul expirat (adică 2 gr. ‰ în sânge) la momentul depistării, nu s-ar mai „recalcula” alcoolemia ca fiind la începutul curbei, cu un 0,60 gr. ‰ în sânge).

Aici însă s-ar termina odiseea alcooliştilor de la volan şi a avocaţilor care îi apară (pe care nu îi acuz cu nimic, din acest punct de vedere, fiind obligaţia lor să-şi apere clienţii), precum şi a altor ingenioşi interpreţi de legi, care ţin de folclorul dreptului şi nu de jurisprudenţă.

Modalitatea nr. 5: Refuzul celei de-a doua probe de sânge

Art.194 din Reg. de aplic. a OUG 195/2002 interzice calculul retroactiv al alcoolemiei, în situaţia în care nu se recoltează şi proba nr. 2 de sânge, la interval de o oră de la proba nr. 1. Raţiunea acestei dispoziţii este dată de necesitatea determinării ratei individuale de eliminare a alcoolului din sânge, necesară în formula de calcul retroactiv al alcoolemiei. După cum am mai menţionat, în formula lui Widmark  se are în vedere o rată medie de eliminare a alcoolului de 0,15 gr. pe oră. Există însă diferenţe individuale, care conduc în final la denaturarea rezultatului formulei.

În practică, s-a ajuns ca învinuitul/inculpatul să invoce propria turpitudine în apărare, susţinând că deşi a refuzat recoltarea probei nr. 2, i s-a încălcat dreptul la apărare şi că, în asemenea situaţie, singura reparaţie a faptului că nu mai poate face recalcularea alcoolemiei, este aplicarea prezumţiei de nevinovăţie, adică achitare, scoatere de sub urmărire penală sau direct neînceperea urmăririi penale, şi bineînţeles permisul de conducere cu care să o ia de la capăt. Se susţine că poliţistul trebuia să încheie un proces – verbal prin care trebuia să-i aducă la cunoştinţă că nu mai are dreptul la recalculare dacă nu i se recoltează şi a doua probă (chiar dacă abia şi-a luat permisul de conducere, cu examen teoretic pe aceste prevederi).

Mai nou, deşi legea interzice reclacularea fără a doua probă, s-au admis cereri de recalculare pe o singură probă, ca să nu fie doar America ţara tuturor posibilităţilor!

Singura întrebare care mai îmi rămâne este: cine mai este totuşi condamnat pe asemenea infracţiune, cu atâtea modalităţi de a „scăpa”?

Enumerarea poate continua, mai ştiu câteva modalităţi de tipul celor de mai sus, inclusiv cele din domeniul contravenţional, măsurile administrative ş.a. unde lucrurile stau şi mai „frumos”, dar … niciodată nu este prea târziu să învăţăm din trecut şi din greşeli.

Ce fac eu, în speţele de acest tip, ca nici o persoană vinovată să nu „scape” de inculpare, ţine de multe demersuri legale şi de multe explicaţii, şi ca să citez, dintr-o şedinţă de lucru, unde s-a discutat o condamnare la 8 luni închisoare, cu suspendarea condiţionată a pedepsei, a unui asfel de inculpat, pe un rechizitoriu întocmit de mine, şeful meu a comentat: „Nu ştiu de ce te-ai chinuit atât!”. Important este că eu ştiu de ce.

Bibliografia avută în vedere pentru susţinerea acestei interpretări are în vedere următoarele: Tratatul de Medicină Legală, vol. II, V. Beliş, Editura Medicală, Bucureşti, 1995, site-urile http://www.dpa.mapn.ro/omcas/organizare/dmc/certicati/index.htm, http://www.bmrl.ro, http://inm.ro,  http://www.draeger-safety.ro., Ordin nr. 376 din 10/04/2006, Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 363 din 26/04/2006, Directiva nr. 316 din 26/07/1971 Publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. 202 din 06/09/1971 de apropiere a legislaţiilor statelor membre referitoare la dispoziţiile comune pentru mijloacele de măsurare şi metodele de control metrologic, Normă din 14/06/2005 Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 664 bis, din 26/07/2005 Normă de metrologie legală NML 012-05 “Etilometre”.

LEGE UNICĂ DE SALARIZARE

A BUGETARILOR

Auzim des în mass-media despre necesitatea adoptării unei legi unice de salarizare/remunerare a bugetarilor. Mai nou, ea (adică legea) se va adopta „până la jumătatea anului 2009″. Discuţia asupra acestei legi s-a declanşat cu ocazia dezvăluirii salariilor din regiile de stat autonome şi din alte autorităţi cu statut incert. Sincer, la fiecare talk-show pe această temă, îmi vine să sparg televizorul, pentru că această lege EXISTĂ şi chiar există de 10 ani, fără a fi aplicată însă. La un moment dat, fostul ministru al muncii – Atanasiu a încercat să lămurească situaţia, spunând că legea există şi nu trebuie decât aplicată, afirmaţii rămase fără ecou, discuţiile continuând în acelaşi mod. Kafka este la el acasă în sistemul juridic românesc şi, dacă nu aş sta cu legea în faţă, probabil că aş crede şi eu că asemenea reglementare nu există şi punct.

Nefiind specialitatea mea legislaţia muncii, am început să o studiez când litigiile de muncă ale magistraţilor au devenit atât de diverse şi cu practică atât de neunitară, încât loteria soluţiilor m-a intrigat şi am încercat să realizez o sistematizare şi o analiză a legislaţiei referitoare la remunerarea bugetarilor, în general, categorie în care sunt incluşi şi magistraţii, cu dispoziţiile speciale derogatorii referitoare la această categorie de bugetari.

Deşi – în mod normal – o asemenea analiză nu ar fi utilă unei cauze care priveşte un litigiu de muncă, situaţia în care ne aflăm excede sfera normalului din cauza excesului de acte normative, emise în serie în fiecare an, în acest domeniu, fără a se ţine seama de cele mai elementare exigenţe de tehnică legislativă. Este vorba de zeci şi chiar sute de acte normative, de toate categoriile, de la hotărâri de guvern, ordonanţe ale guvernului, ordonanţe de urgenţă ale guvernului, legi organice, legi ordinare, legi care sunt de fapt pachete de legi, reglementând diferite domenii. Toate acestea sunt emise fără a fi sistematizate, cu rupturi de logică, creând aparenţa unei complexităţi care însă nu este generată de vreo complexitate a realităţii sociale pe care o reflectă, ca orice fenomen legislativ normal, ci de o deliberată difuziune a prevederilor, unele în altele, cu efectul unui truc juridic, de tipul iluzionist sau, mai popular, cu efectul de a nu vedea pădurea din cauza copacilor.

Reţinem astfel că în domeniul la care ne referim – domeniul remuneraţiei în sistemul bugetar – statul de drept a înregistrat 3 etape:

Prima etapă – 1990-1998, în care bugetarii au fost salarizaţi prin legi speciale, în funcţie de categoria în care se încadrau (de ex. învăţământ, justiţie, administraţie, sănătate ş.a.); s-au emis legi speciale pentru fiecare domeniu de activitate (salarizarea demnitarilor, în sensul puterii legislative şi executive, a Curţii Supreme de Justiţie, a primarilor, a prefecţilor, învăţământ, poliţie, apărare naţională, sănătate şi a tuturor categoriilor de bugetari).

Procurorii şi judecătorii au fost salarizaţi conform legii 52/1991, prin reglementarea unor grile cu salariul de bază pentru fiecare funcţie din domeniu, la care se adăugau sporurile, indemnizaţia de conducere, baza urmând a fi indexată prin hotărâri de guvern, în funcţie de inflaţie. Legea 52/1991 a fost abrogată prin legea 50/1996 şi legea 56/1996.

Aceste legi speciale de salarizare pe fiecare domeniu, se corelau cu legea cadru a salarizării nr. 14/1991 (abrogată abia în 2003, prin apariţia codului muncii).

După apariţia legii 50/1996 procurorii şi judecătorii aveau stabilit următorul sistem de salarizare: Ministerul Muncii stabilea valoarea coeficientului de ierarhizare 1.00 (o sumă fixă, de ex. 100.000 lei); acest coeficient 1.00 era înmulţit cu coeficientul de ierarhizare, care reflecta gradul profesional în cadrul aceleiaşi categorii, rezultatul fiind salariul de bază (de ex. 100.000 x 5), care constituia baza de calcul pentru acordarea sporurilor, specifice fiecărei categorii, cu reţinerile aferente (impozit, contribuţii la fondurile asigurărilor sociale etc.). Coeficientul de ierarhizare 1.00 era indexat prin hotărâri de guvern, în funcţie de evoluţia inflaţiei.

Observăm un fapt istoric foarte important – care explică politica salarială care face obiectul prezentelor litigiu – şi anume că indexarea salariilor magistraţilor până la data de 01.12.1999 (OG 134/1999) a fost atributul exclusiv al executivului, prin hotărâri de guvern (se poate observa aceasta pe menţiunile din carnetele de muncă al procurorilor). Până în anul 1999 nici nu s-a putut vorbi de libertatea legislativului de a face ceva în acest domeniu al indexărilor, asupra căruia executivul a avut autoritate şi putere exclusivă şi discreţionară, prin HG emise în temeiul legii 14/1991 (legea cadru de salarizare a bugetarilor).

Acest fapt nici nu mai merită comentat dacă ne amintim doar de câteva principii din cele învăţate încă de pe băncile facultăţii, respectiv de cele din Constituţia României, art.1al.4 „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei puterilor – executivă, legislativă şi judecătorească, în cadrul democraţiei constituţionale”, art.73, potrivit căruia organizarea şi funcţionarea CSM, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi se reglementează doar prin legi, art.108al.1 şi 2, potrivit căruia Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe; hotărârile se emit pentru organizarea legilor.

Abundenţa litigiilor de muncă ale magistraţilor, după anul 1999, se explică tocmai prin trecerea la următoarea etapă în reglementarea legală a remunerării bugetarilor, neacceptată de executiv care a continuat să emită acte în domeniu, după vechiul obicei al hotărârilor de guvern.

A doua etapă (1998-2006) este marcată de o reformă în domeniul remuneraţiei bugetarilor, reformă realizată prin legea 154/15.07.1998, această lege urmărind să realizeze un sistem unitar de reglementare a modului în care sunt remuneraţi toţi bugetarii, un sistem preluat din legislaţia şi practica statelor democratice şi pe care statele noastre vecine au reuşit să-l implementeze, în timp ce în sistemul nostru de drept, după 10 ani, în anul 2008, există într-o formă ireproşabilă pe hârtie dar este aplicat, prin sistemul ordonanţelor de guvern, într-un mod care nu îl deosebeşte cu nimic de sistemul aplicat înainte de această reformă legislativă.

Aşa cum a apărut această lege, urmărea să realizeze un sistem al politicilor salariale în domeniul bugetar, sistem care permitea monitorizarea acestora, precum şi remunerarea persoanelor care ocupă o funcţie de demnitate publică.

Legea are meritul de a reglementa pentru prima dată o clasificare a tuturor bugetarilor, pe 20 activităţi sau subsisteme:

1. Funcţii de demnitate publică alese                            11.  Culte
2.  Funcţii de demnitate publică numite                        12.  Sport

3.  Funcţii asimilate cu funcţiile de demnitate    13.  Autoritatea vamală

4.  Autorităţi autonome                                                14.  Navigaţie

5.Administraţia publică centrală de specialitate 15.  Agricultură
(ministere, alte organe din subordinea
Guvernului ori a ministerelor, serviciile
Preşedinţiei, aparatul de lucru al Guvernului
şi aparatul Parlamentului)
6.  Administraţia publică locală (prefecturi,                  16.  Cadastru
consilii, primării şi servicii publice
subordonate)
7.  Învăţământ                                                            17.  Protecţia mediului

8.  Sănătate                                                              18.  Aviaţia sportivă

9.  Cercetare ştiinţifică                                                19.  Funcţii de execuţie din alte unităţi
bugetare de subordonare centrală                           20.  Alte funcţii comune din sectorul bugetar

10.Cultură

Legea cadru stabileşte şi forma de remunerare a tuturor bugetarilor:

- salariul de bază, pentru personalul cu contract de muncă;

- indemnizaţia de conducere, pentru funcţiile de conducere ale personalului contractual;

- indemnizaţie lunară, pentru funcţiile de demnitate publică.

Modul de calcul al salariilor şi indemnizaţiilor lunare este descris în legea 154/1998: Art. 5. -(1) Salariile de bază în sectorul bugetar se stabilesc pe baza următoarelor elemente:

a) valoarea de referinţă universală, care se exprimă în lei şi care este baza unică de determinare a valorii de referinţă, proprie fiecărui sector de activitate bugetară;

b) indicatorii de prioritate intersectorială, exprimaţi în procente, diferenţiaţi pe domenii de activitate;

c) valori de referinţă sectorială, exprimate în lei, rezultate din înmulţirea valorii de referinţă universală cu indicatorii de prioritate intersectorială, utilizate ca:

-bază de calcul pentru configurarea grilelor de intervale specifice sectorului respectiv;

-bază de calcul pentru salariile de bază corespunzătoare grilelor de salarizare specifice;

-bază de calcul al cuantumului indemnizaţiei lunare;

d) grila de intervale pentru stabilirea salariilor de bază, pentru funcţiile specifice fiecărui sector de activitate.

(2) Valoarea de referinţă universală, indicatorii de prioritate intersectorială şi valorile de referinţă sectorială sunt prevăzute în anexa nr. I.  şi Art. 20. -(1) Indemnizaţia lunară, prevăzută la art. 19, este unica formă de remunerare a activităţii corespunzătoare funcţiei şi reprezintă baza de calcul pentru stabilirea drepturilor şi obligaţiilor care se determină în raport cu venitul salarial.

(2) Cuantumul indemnizaţiei lunare se stabileşte pe baza valorii de referinţă sectorială, înmulţită cu coeficientul de multiplicare prevăzut în anexa nr. II, rotunjit din o mie în o mie de lei în favoarea persoanei respective. Valoarea de referinţă sectorială este cea prevăzută în anexa nr. I.

(3) Indemnizaţiile lunare calculate potrivit alin. (2) sunt în sumă brută şi sunt impozabile, potrivit legii.

valoare de referinţă universală = 1.158.000 rol

Valoarea de referinţă sectorială 637.000 rol (functii de demnitate, cu coeficient de prioritate 0,55)

Valoarea de referinţă sectorială 614.000 rol (învăţământ, coeficient de prioritate 0,53)

Ş.a.m.d.

De ex., la data adoptării legii, se are în vedere o valoare de referinţă universală de 1.158.000 rol iar pentru funcţiile de demnitate se prevede un indicator de prioritate intersectorială de 0,55, astfel încât valoarea de referinţă sectorială era de 637.ooo rol (55% x 1.158.000 rol); indemnizaţia lunară se determina prin înmulţirea valorii de referinţă sectorială cu coeficientul de multiplicare prevăzut în grila anexă, pentru funcţia respectivă (pentru procurorul general coeficientul de multiplicare era 16,5, astfel încât indemnizaţia sa era de 16,5 x 637.000 rol).

Această lege nu reglementa în mod direct situaţia magistraţilor (cu excepţia celor de la Curtea Constituţională şi a şefilor Parchetului General şi a şefilor de la Curtea Supremă de Justiţie, care figurau între funcţiile de demnitate publică numite), fiind în mod evident o discriminare a uneia din cele trei puteri ale statului – autoritatea judecătorească, formată din magistraţi care ocupă în mod evident o funcţie de demnitate publică, chiar dacă legiuitorul a definit funcţie de demnitate publică, conform art.3 din legea 154/1999, „În sensul prezentei legi, funcţia de demnitate publică este acea funcţie publică care se ocupă prin mandat obţinut direct, prin alegeri organizate, sau indirect, prin numire, potrivit legii.”

Magistraţii nu ocupă o funcţie publică pe bază de mandat, aleşi sau numiţi, precum membrii puterii legislative sau executive, dar fiind reprezentanţii uneia din cele trei puteri ale statului, intră în mod firesc în categoriile demnitarilor, dovadă că sunt singura categorie de bugetari, în afara executivului şi legislativului, care sunt remuneraţi prin indemnizaţii lunare şi nu prin salarii.

Prin OUG nr. 134/17.09.1999, aprobată prin legea nr. 714/03.12.2001, se face o legătură între această lege cadru de salarizare şi legea specială de salarizare a magistraţilor – 50/1996, stabilind că Art. 1. -(1) Începând cu luna septembrie 1999 valoarea coeficientului l de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, reglementată de Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, cu modificările şi completările ulterioare, este egală cu valoarea de referinţă sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, cu modificările şi completările ulterioare, pentru funcţiile de demnitate publică alese şi numite, precum şi pentru administraţia publică centrală şi locală. Această valoare se corectează periodic în raport cu evoluţia preţurilor de consum în condiţiile stabilite de prevederile legale pentru sectorul bugetar.

Acest act normativ pune pentru prima dată bazele unei remunerări nediscriminatorii a magistraţilor, ca funcţie de demnitate publică, pe baza echilibrului între cele trei puteri ale statului democratic – executivă, legislativă şi judecătorească.

Pe de altă parte, acest act normativ conduce la primul val de litigii de muncă ale magistraţilor, generat de refuzul executivului de a se conforma actelor normative adoptate, mai exact refuzul de a recunoaşte aceeaşi valoare de referinţă universală şi sectorială pentru magistraţi, ca şi pentru legislativ şi executiv.

Cu titlu de exemplu cităm o speţă care reflectă inerţia executivului în aplicarea legilor suscitate: „

Decizie nr. 967 din 01/11/2004

(Alba Iulia). Drepturi salariale cuvenite magistraţilor. Acordare.

Regulile de interpretare logică sistematică impun lămurirea înţelesului unei norme juridice în funcţie de locul pe care îl ocupă acesta în cadrul aceluiaşi articol de lege sau în cadrul capitolelor legii, ţinând seama de sistematizarea actului normativ şi în corelaţie cu normele cuprinse în alte acte normative.

Astfel dispoziţiile art. 1¹ din O.U.G. nr. 134/1999 trebuie interpretate în corelaţie cu dispoziţiile Legii nr. 154/1998, iar la rândul său, acest din urmă text trebuie interpretat tot sistematic, în corelaţie cu normele cuprinse în Legea 76/2000 care a reglementat bugetul anual în 2000 şi în corelaţie cu disp. art. 1 din Legea nr. 50/1996.

Prin sentinţa civilă nr. 787/25.09.2003 pronunţată de Tribunalul Hunedoara în dosar civil nr. 3722/2003, s-a admis acţiunea în conflict de drepturi formulată de reclamanţii G.R., O.O., C.C.M.M., N.Z., etc. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Hunedoara şi în consecinţă:

Au fost obligaţii pârâţii să plătească reclamanţilor diferenţe de drepturi salariale pentru perioada mai – octombrie conform dispozitivului sentinţei, actualizate în funcţie de indicele de inflaţie.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut, în esenţă, că potrivit art. 1 al. 1 din O.U.G. nr. 134/1999 valoarea coeficientului de salarizare a personalului din organele autorităţii judecătoreşti este egală cu valoarea de referinţă sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998 pentru funcţiile de demnitate publică, iar prin Legea bugetului pe anul 2000 (art. 12 al. 4), această valoare a fost stabilită pentru personalul prevăzut în anexele II/1, II/2 şi III la 1.840, iar indicatorul de prioritate intersectorială la 1.140.800 lei.

În raport cu aceste prevederi legale, conchide tribunalul, reclamanţii au fost prejudiciaţi cu diferenţa dintre drepturile salariale rezultate în urma aplicării incorecte a valorii de referinţă sectorială de 685.793 lei, în loc de 1.140.800 lei.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul MINISTERUL JUSTIŢIEI, solicitând modificarea sentinţei atacate şi rejudecând cauza, respingerea acţiunii formulate în cauză.

Recursul a fost respins ca nefundat.

Potrivit art. 1 al. 1 din O.U.G. nr. 134/1999 privind unele măsuri referitoare la salarizarea magistraţilor şi a celorlalte categorii de personal din organele autorităţii judecătoreşti publicată în M. Of. nr. 45/20.09.1999, începând cu luna septembrie 1999, valoarea coeficientului de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului din organele judecătoreşti este egală cu valorarea de referinţă sectorială prevăzută în anexa 1 la Legea 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoanele care ocupă funcţii de demnitate publică.

Potrivit art. 12 al. 4 din Legea 76/2000 a bugetului de stat publicată în M.Of nr. 125/5.05.2000, începând cu luna în care se publică prezenta lege, valoarea de referinţă universală care se utilizează în vederea determinării valorii de referinţă sectorială, respectiv a salariilor de bază pentru personalul prevăzut în anexele II/1, II/2, şi III din Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar a indemnizaţiilor pentru persoanele care ocupă funcţii de demnitate publică, se stabileşte la 1.840.000 lei, iar indicatorul de prioritate intersectorială prevăzut în anexa 1 număr curent 1, 2 şi 3 se stabileşte la 0,62. Rezultă deci că valoarea de referinţă sectorială aplicabilă la 1.05.2000 era de 1.140.800 lei.

Susţinerile recurentei în sensul că organele autorităţii judecătoreşti nu se încadrează în personalul menţionat expres în aceste anexe sunt nefondate.

Astfel, norma de trimitere cuprinsă în conţinutul art. 1 al. 1 din O.G. nr. 134/1999 la disp. art. 12 al. 4 din Legea nr. 76/2000 nu a fost suspendată, modificată sau abrogată în perioada de referinţă (mai-octombrie 2000) aşa încât se impune a-i da eficienţă juridică pe deplin.

De altfel, acest articol prevede expres corectarea periodică a valorii de referinţă sectorială în raport cu evoluţia preţurilor de consum, corectare realizată de legiuitor prin apariţia Legii nr. 76/2000 începând cu 1.05.2000, iar ulterior prin O.G. nr. 83/2000.

Art. 12 al. 4 din Legea nr. 76/2000 se aplică în întregime reclamanţilor prin alin. 5 din acest text, reclamanţii în calitate de magistraţi nefiind exceptaţi, deoarece în anexele la care se face referire se încadrează şi aceştia, fiind personal ce ocupă funcţii de demnitate publică numite prevăzute expres în anexa 1 pct. II.

De altfel, aceste texte de lege dau o eficienţă principiului de drept inclus în art. 1 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, potrivit căruia “salarizarea magistraţilor şi a personalului din instanţele judecătoreşti şi parchete se face ţinându-se seama de rolul, răspunderea, caracterul justiţiei de putere de stat”.

Coroborarea acestor articole de lege justifică temeinicia acţiunii reclamanţilor, care erau îndreptăţiţi în acest context legislativ la un salariu de bază calculat în funcţie de valoarea de referinţă sectorială prev. de art. 12 al. 4 din Legea nr. 76/2000 incident în cauză, respectiv 1.140.800 lei, ori acestora li s-a calculat şi acordat în mod nejustificat în perioada mai – octombrie 2000 drepturi salariale în funcţie de valoare de referinţă sectorială de numai 685.872 lei.

În contextul celor de mai sus, reţinând că soluţia instanţei de fond este temeinică şi legală, Curtea a dispus în baza art. 312 al. 1 Cod pr. civilă, respingerea recursului ca nefondat.

O.G. 83/2000 confirmă acest sistem de remunerare al magistraţilor, prin art.1¹al.1 şi 2: „Indemnizaţiile pentru magistraţi şi salariile de bază pentru celelalte categorii de personal din organele autorităţii judecătoreşti se stabilesc pe baza valorii de referinţă sectorială prevăzută de lege pentru funcţiile de demnitate publică alese şi numite din cadrul autorităţii legislativă şi executivă. Această valoare, corectată periodic în raport cu evoluţia preţurilor de consum în condiţiile stabilite de prevederile legale se aplică de drept şi personalului salarizat potrivit prezentei legi. Valoarea de referinţă sectorială, prev. la alin. 1 constituie baza de calcul pentru stabilirea cuantumului indemnizaţiei lunare a magistraţilor şi a salariilor de bază a corespunzătoare grilelor de intervale prevăzute pentru celelalte categorii de funcţii de execuţie.”

Deşi în art. IX din OUG 83/2000 se menţionează că se abrogă crt. 11-13 din anexele II/2 din legea 154/1998 (respectiv enumerarea procurorului general şi a adjuncţilor acestora din grila referitoare la funcţiile de demnitate publică numite), observăm că de fapt se face doar o modificare a legii, prin întrepătrunderea legilor 154/1998 şi 50/1996, „disjungându-se” partea referitoare la procurori, din tabelul referitor la funcţiile de demnitate publică numite, din legea nr. 154/1998, într-un tabel similar, în care sunt incluşi toţi procurorii şi judecătorii, mutat însă în legea 50/1996, cu tot cu elementele definitorii din legea cadru 154/1998.

Nu putem spune că OG modifică numai legea 50/1996 sau numai legea 154/1998, sub aceste aspecte, fiind mai mult o structură tranzitorie, de urgenţă, până la corelarea coerentă şi sistematizarea celor două legi.

În sprijinul acestei interpretări, în sensul că legea 50/1996 se corelează cu legea 154/1998, este art.4 din legea 714/2001 (de aprobare a OUG 134/1999): „Până la data de 31 dec. 1999 Ministerul Justiţiei va prezenta Guvernului proiectul de act normativ pentru corelarea salarizării personalului din organele autorităţii judecătoreşti cu prevederile legii 154/1998, cu modificările şi completările ulterioare.”

Ca o paranteză, observăm că aceste prevederi – liant între legile 50/1996 şi legea 154/1998, din OG 83/2000, vin în aplicarea legilor, modificându-le în vederea corelării lor, situaţie care se distinge total de prevederile prin care se abrogă anumite articole din legea 50/1996 (referitoare la sporuri).

Prin OUG 177/06.12.2002 se întăreşte sistemul de remunerare al magistraţilor, stabilit conform OUG 193/1999 şi OG 83/2000, conform art.2: “Indemnizaţiile pentru magistraţi se stabilesc pe baza valorii de referinţă sectorială, prev. de lege pentru funcţiile de demnitate publică alese şi numite din cadrul autorităţilor legislativă şi executivă. Această valoare, actualizată periodic potrivit dispoziţiilor legale, se aplică de drept şi magistraţilor în temeiul prezentei ordonanţe de urgenţă.”

O a treia etapă este marcată de apariţia OUG 27/29.03.2006 prin care se încearcă, fără a se şi reuşi, să se înlăture orice legătură între valoarea de referinţă sectorială a magistraţilor şi valoarea de referinţă universală ori valoarea de referinţă sectorială a demnitarilor, prin art.39 şi art.41.

Afirmăm că nu se şi reuşeşte pentru următoarele motive:

- OUG 134/1999, aprobată prin legea 714/2001 nu a fost abrogată şi nici modificată, fiind în vigoare în forma în care a apărut;

- valoarea de referinţă sectorială a magistraţilor nu poate fi alta decât cea la care se referă legea nr. 154/1998, aceasta fiind singura lege care defineşte sintagma de valoare de referinţă sectorială, ca funcţie de valoarea de referinţă universală:

valoarea de referinţă sectorială = valoarea de referinţă universală x indicatorul de prioritate intersectorială

- nu se poate spune că OUG 27/2006 abrogă şi legea 154/1998 şi legea 714/2001, ca prevederi contrare ei, pentru că nu se încadrează în limitele abilitării şi nici nu oferă o alternativă pentru noţiunile legii cadru (valoarea de referinţă sectorială, valoarea de referinţă universală sau indicatorul de prioritate intersectorială).

Prin OG 10/2007 se încearcă din nou să se elimine egalitatea între valorile de referinţă sectorială a magistraţilor şi cea a demnitarilor stricto sensu – executiv şi legislativ – , nefiind enumeraţi expres printre categoriile de bugetari care beneficiau de următoarele indexări: 5 %, 2% şi 11%, pe anul 2007.

Cu toate acestea, apreciem că, din interpretarea sistematică a legilor, nu are nici o relevanţă faptul că magistraţii nu sunt enumeraţi, alături de demnitarii stricto sensu, pentru a beneficia de indexările anului 2007, deoarece acestea se reflectă în valoarea de referinţă sectorială a demnitarilor, valoare care este egală – prin lege – cu valoarea de referinţă sectorială a magistraţilor.

În finalul acestei expuneri, reţinem următoarele concluzii:

- valoarea de referinţă sectorială şi indicatorii de prioritate intersectorială sunt egali pentru funcţiile de demnitate publică, alese şi numite, cât şi pentru funcţiile de demnitate publică ale magistraţilor.

- conform art.9 din legea 154/1998, singurele elemente care se pot modifica sunt valoarea de referinţă universală şi indicatorii de prioritate intersectorială, în funcţie de evoluţia preţurilor de consum. Observăm că aceasta nu este doar „un drept” al legislativului/executivului, ci mai mult o obligaţie, aşa cum reiese din formularea legii.

Mai mult, legea 154/1998 stabileşte şi cu cât se indexează valoarea de referinţă universală, respectiv cu evoluţia preţurilor de consum, care este monitorizată de Institutul Naţional de Statistică, reflectându-se în indicele de inflaţie.

Pentru a anticipa o eventuală replică, în sensul că dacă s-ar acorda creşterile salariale în funcţie de evoluţia indicelui de inflaţie, nu s-ar mai depăşi inflaţia sau chiar s-ar adânci, afirm, pe baza studiilor economice, că o asemenea susţinere nu este fundamentată ştiinţific, inflaţia fiind un fenomen care se reduce prin alte mecanisme (creştere economică, scădere a pierderilor, de ex. procentul de 40% din buget economie neagră, etc.), şi nu prin înfometarea bugetarilor care oricum nu ajută la scăderea inflaţiei, fiind ca un fir de nisip într-o clepsidră. Este drept, însă, că acest „fir de nisip”, folosit în alte direcţii (altele decât combaterea inflaţiei) poate reprezenta o miză importantă.

- pentru că nu putea să dea o HG sau OG prin care să anihileze, efectiv şi în mod direct, legea 154/1998, executivul a recurs la nişte trucuri de tehnică legislativă, după cum urmează:

• v cuantumul valorii de referinţă universală şi valoarea indicatorului de prioritate intersectorială nu mai sunt menţionaţi în nici o lege specială de salarizare, deşi în art.9 din legea 154/1998 se menţionează că aceste valori vor fi reactualizate în fiecare an, prin legea bugetului (doar în legile bugetului pe anii 2000 şi 2001, art.12 din legea 76/2000).

Aceste cuantumuri sunt însă stabilite cumva de Guvern, probabil prin HG-uri (după vechiul obicei din perioada 1990-1998), pentru că ele se regăsesc în calculul valorilor sectoriale. Prin aceasta, executivul a reuşit artificiul perfect pentru a eluda dezbaterea publică a unei asemenea măsuri, de actualizare a valorii universale de referinţă.

• v Legile de indexare a salariilor şi indemnizaţiilor lunare a demnitarilor nu mai cuprind grilele de salarizare cu capul de tabel – valoarea de referinţă sectorială şi tabelul cu coeficienţii de multiplicare pentru fiecare funcţie din sectorul de activitate, astfel încât salariul/indemnizaţia lunară să fie transparentă ca mod de calcul, ci dau direct cuantumul salariului/indemnizaţiei lunare.

• - transparenţa şi corectitudinea indexărilor scad progresiv:
• Ø întâi se vorbeşte de indexările în sectorul bugetar (fără a preciza dacă se indexează valoarea de referinţă universală sau sectorială ori indicatorul de prioritate intersectorială);
• Ø apoi se vorbeşte de indexarea valorilor de referinţă sectorială, ceea ce nu este ceva incorect în esenţă şi în final, datorită relaţiei de directă proporţionalitate între valoarea universală şi cea sectorială. Mai exact, fie că spui că se indexează valoarea universală cu 6%, fie că spui că se indexează valoarea sectorială cu 6%, rezultatul este egal (altfel spus, din punct de vedere matematic, orice mărire cu un anume procent a valorii universale determină mărirea cu acelaşi procent a valorii sectoriale şi viceversa);
• Ø prin legea 76/2000 (a bugetului de stat pe 2000) introduce chiar o noţiune care apare nelegală în raport cu legea 134/1998, inventând în mod nenecesar o valoare universală diferită pentru demnitari, faţă de valoarea universală a celorlalţi bugetari; o asemenea reglementare apare chiar absurdă pentru că legea acoperea orice dorinţă de diferenţiere a demnitarilor faţă de alţi bugetari, prin valoarea sectorială şi prin coeficienţii de multiplicare;
• Ø mai grav este – şi aici începe eroarea de tehnică legislativă dar şi discriminarea bugetarilor – atunci când OG-urile încep să indexeze diferit valorile sectoriale ale bugetarilor din acelaşi sector de activitate (de ex. personalul auxiliar din justiţie şi magistraţii).

În mod evident avem de-a face cu o discriminare pentru că nu mai putem vorbi de libertatea executivului în a face politicile salariale, cât timp această libertate a sa încalcă legea, discriminând bugetarii care fac parte din acelaşi sector de activitate. Singura modalitate de a diferenţia persoanele din acelaşi domeniu de activitate este grila cu coeficienţi de multiplicare care este suficientă pentru a marca deosebirile.

• - diferenţierile instituite prin OG 26/2006 şi OG 10/2007 între magistraţi şi executiv şi legislativ, se situează nu numai în afara legii cadru 154/1998, coroborată cu OUG 134/1999 – confirmată prin legea 714/2001, în vigoare şi neabrogată – OG 83/2000, OG 177/2002, OG 123/2003, OG 23/2005) dar în afara OG 137/2000, fiind o discriminare a funcţiilor din cadrul autorităţii judecătoreşti în raport cu funcţiile din cadrul autorităţilor executive şi legislative, deşi între cele trei puteri ale statului trebuie să existe un echilibru, recunoscut de legislativ în perioada 1999-2006.

Mai observăm că până la OG 26/2006 între funcţiile de demnitate publică alese şi numite şi cele ale magistraţilor exista egalitate, în ceea ce priveşte valoarea sectorială, iar inegalităţile care se regăsesc la 01.01.2008 între valorile sectoriale susmenţionate rezultă chiar din neaplicarea indexărilor prev. de OG 3/2006 (mai mari – 5% şi 6%,  decât cele ale magistraţilor – 4% şi 5%) şi OG 10/2007 (faţă de indexarea zero acordată magistraţilor). De altfel, apare şi ca o imposibilitate juridică şi matematică, indexarea valorii universale şi păstrarea indicilor de prioritate intersectorială, în anii 2006-2007, fără ca aceasta să se reflecte în mod egal asupra valorii de referinţă sectorială.

Ca o paranteză, mentalitatea Legislativului şi Executivului, de a desconsidera Autoritatea Judecătorească, se reflectă şi în Nomenclatorul Ocupaţiilor din România (actualizat prin ordinul Inst. Naţ. De Statistică nr. 282/14.04.08) în care ocupaţiile sunt clasificate în 4 grupe; majoră 1, majoră 2 şi 2 minore; membrii legislativului şi executivului sunt trecuţi în grupa majoră 1 ca înalţi funcţionari, în timp ce magistraţii figurează în grupa 2, a Specialiştilor, în categoria mare a juriştilor, între avocaţi şi alţi jurişti, undeva mai jos decât matematicienii dar mai sus decât coregrafii şi dansatorii.

Nu în ultimul rând, cităm din Avizul nr. 1 (2001) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) în atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei referitor la standardele privind independenţa puterii judecătoreşti şi inamovibilitatea judecătorilor, (Recomandarea nr. R (94) 12 privind independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor şi importanţa standardelor stabilite, precum şi a altor standarde la problemele actuale din aceste domenii.)

„61. Recomandarea nr. R (94) 12 prevede că “remunerarea judecătorilor trebuie garantată prin lege” şi “trebuie să fie corespunzătoare demnităţii profesiei şi responsabilităţilor pe care le au” (Principiile I (2)(a)(ii) şi III (1)(b)). Carta europeană conţine o recunoaştere importantă, pragmatică şi realistă a rolului unei remunerări corespunzătoare în protejarea faţă de “presiuni menite să influenţeze deciziile şi conduita judecătorilor în general…”, şi a importanţei garantării concediului medical plătit şi a pensiei (alineatul 6). CCJE a aprobat în totalitate prevederea Cartei europene.

62. Chiar dacă unele sisteme (cum ar fi ţările scandinave) se îngrijesc de această situaţie prin mecanisme tradiţionale, fără prevederi legale formale, CCJE consideră că este important în general (şi mai ales în legătură cu noile democraţii) să fie elaborate prevederi legale specifice care să asigure salariile judecătorilor împotriva diminuărilor şi să asigure cel puţin o prevedere de fapt privind mărirea salariilor în raport cu creşterea preţurilor.”

Ca o enigmă a acestui sistem de remunerare a bugetarilor, ne întrebăm retoric ce valoare universală, sectorială sau ce indicator de prioritate intersectorială şi ce coeficient de multiplicare este prevăzut pentru Preşedintele AVAS – bugetar care a avut o indemnizaţie lunară de 27.000 euro (de 13 ori mai mult decât cea primită de un judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie); aceeaşi întrebare şi vis-a-vis de diferenţele între remuneraţiile lunare de la 100 euro şi până la 50.000 euro a altor categorii de bugetari şi cum se încadrează aceste diferenţe în grilele legii 154/98?

Ce rost are să adopţi o nouă lege pe aceeaşi temă? Părerea mea este că sistemul de salarizare din legea 154/98 asigura flexibilitate, echitate şi transparenţă, dar, mai ales, – deformaţie profesională – asigura controlul financiar din calculator asupra fondurilor bugetare legate de drepturile salariale şi impozitelor, contribuţiilor aferente salariilor, cuantumul cheltuielilor şi veniturilor din acest domeniu fiind determinate altgoritmic, de la începutul anului, corecturile şi monitorizările fiind de asemenea chestiuni altgoritmice.

Dar aceasta este o simplă părere personală şi – repet – legislaţia muncii nu este specialitatea mea.

EXAMENUL PENTRU NUMIREA

ÎN FUNCŢII DE CONDUCERE

LA PARCHETELE DE PE LÂNGĂ JUDECĂTORII,

ORGANIZAT DE CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII,

PRIN INTERMEDIUL  INSTITUTULUI NAŢIONAL AL MAGISTRATURII

LA BUCUREŞTI, ÎN PERIOADA 24.09 – 16.12.2008

PROIECT DE MANAGEMENT

LA PARCHETUL DE PE LÂNGĂ JUDECĂTORIA BUFTEA

Autor: Florentina Mirică

CAPITOLUL I: Scurt istoric

CAPITOLUL II: Strategia managerială. Etape.

SECŢIUNEA I: ETAPA DE DIAGNOZĂ ORGANIZAŢIONALĂ ŞI INFORMARE

I.A) Constatarea situaţiei de fapt: problemele şi resursele unităţii

I.B) Analiza situaţiei de fapt: cauzele şi condiţiile care au generat problemele

I.C) Informarea colectivului

SECŢIUNEA A II-A: ETAPA DE ELABORARE A PROIECTULUI SCHIMBĂRII

II.A) : obiective

II.B) mijloace

II.C) prognoză

SECŢIUNEA A III-A: ETAPA DE SCHIMBARE ŞI MONITORIZARE

III.A) Aducerea la îndeplinire a proiectului

III.B) Monitorizarea etapelor de îndeplinire

III.C) Marcarea etapelor de îndeplinire

III.D) Identificarea derapajelor de la proiect

SECŢIUNEA A IV-A: ETAPA DE EVALUARE

IV.A) ETAPA DE AUTOEVALUARE:

IV.B) EVALUAREA SCHIMBĂRII DIN EXTERIOR

IV.C) CONSOLIDAREA SCHIMBĂRII

C A P I T O L U L   III: C o n c l u z i i

Bibliografie

Anexele nr. 1-3

P R O I E C T  D E  M A N A G E M E N T

PRIVIND ACTIVITATEA

PARCHETULUI DE PE LÂNGĂ JUDECĂTORIA BUFTEA

Autor: Florentina Mirică

În loc de Motto: “Şefule, lasă-mă să-mi fac ancheta!”

Imaginaţi-vă un parchet local în care toţi angajaţii vin cu plăcere la lucru, având siguranţa că – deşi nu ştiu ce se va întâmpla azi – totuşi nici un dezastru nu va pluti asupra carierei lor, că – deşi nu au toate mijloacele logistice necesare desfăşurării de ansamblu a activităţii – totuşi vor avea, cu certitudine, posibilitatea procurării lor, pentru desfăşurarea sarcinilor din ziua respectivă, că – deşi nu ştiu cum s-a mai schimbat legea, peste noapte – totuşi, în unitatea lor, vor găsi sprijinul necesar pentru a da soluţia juridică cea mai bună, că – deşi Marele Angajator Statul nu le asigură transportul pentru naveta de la domiciliu în suburbiile Bucureştiului, unde îşi desfăşoară activitatea – totuşi au în agendă cel puţin 1 număr de telefon unde pot apela oricând şi fără probleme, pentru transport, dacă au făcut pană la propriul autoturism… sau o altă pană… o unitate de parchet pe care justiţiabilul o părăseşte cu respect, chiar dacă nu a obţinut ceea ce şi-a dorit…

Şi acum, faceţi un efort şi mai mare de imaginaţie… şi gândiţi-vă că acest parchet local – ideal în contextul realităţii noastre – este Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea! Nu poţi să îţi stăpâneşti curiozitatea de a şti cine îşi va asuma o asemenea responsabilitate? Cine şi mai ales cum va reuşi să rezolve conflictele care macină colectivul? Cine va reuşi acolo unde alţii au eşuat, ce ingrediente va folosi acest manager pentru a motiva angajaţii, pentru a atrage noi oameni în acest proiect şi pentru buna funcţionare a justiţiei? Răspunsul este conţinut în paginile următoare!

C A P I T O L U L  I:  S c u r t ă  i s t o r i e  a  u n i t ă ţ i i,

î n  c o n t e x t u l   s o c i a l – e c o n o m i c   p o s t d e c e m b r i s t:

Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea a avut rolul ingrat, după 1990, de a asigura tranziţia de la cele două sectoare agricole ale Bucureştiului – SAI 1 şi SAI 2, la judeţul Ilfov, preconizându-i-se o nouă tranziţie: de la judeţul Ilfov la zona metropolitană a capitalei. Aceste tranziţii nu sunt altceva decât o adaptare greoaie, a instituţiilor statului, la dezvoltarea rapidă a acestei zone geografice care, în unele locuri, nu mai este separată de Bucureşti decât prin indicatoarele rutiere, casele fiind unele lângă altele, astfel încât oamenii refuză să accepte că un simplu gard îi desparte din punct de vedere administrativ – teritorial.

Judeţul Ilfov este compus din 40 de localităţi (aprox. 283.000 locuitori, pe o arie de 1560 km²), Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea fiind competent, din punct de vedere teritorial, pe întreaga sa întindere, până la data de 01.10.2006 – când s-a înfiinţat Parchetul de lângă Judecătoria Cornetu. Noua unitate de parchet local a preluat aprox. 1/3 din activitatea de pe întregul judeţ, rămânând în competenţa teritorială pendinte de Buftea, 22 localităţi situate în zona de nord şi vest a Bucureştiului, cu puncte fierbinţi, din punct de vedere al dezvoltării criminalităţii, în Voluntari – Pipera, Otopeni – Baloteşti – Tunari, Buftea – Corbeanca -  Chitila.

Volumul de cauze penale înregistrate a cunoscut fluctuaţii impresionante – de la 800 dosare în 1990 şi până la 12.000 dosare în anul 2004 – pentru a se situa în jurul cifrei de 8.000 dosare, după înfiinţarea celei de-a doua unităţi de parchet pe raza judeţului, dar într-o uşoară creştere.

Schemele de personal – în mod notoriu – nu au cunoscut o evoluţie proporţională cu volumul de muncă, rămânând îngheţate până în jurul anului 2000, când numărul de procurori prevăzuţi în schemă a crescut cu aprox. 30%, de la 10-12 procurori, la 16-18 procurori, cu tot cu şefi; inutil de menţionat că nici măcar aceste scheme nu au fost complete aproape niciodată. Dacă schema de personal – procurori, totuşi s-a mărit, nu acelaşi lucru putem spune despre personalul auxiliar – grefieri, în principal cei dactilografi, schema fiind redusă de la 4 grefieri dactilografi la 3 grefieri dactilografi; aceasta este schema prevăzută în buget, altminteri schema din actele oficiale fiind foarte generoasă: cu 8 grefieri (http://www.mpublic.ro/state_functii/PCA_Bucuresti.pdf).

Pentru a nu vă plictisi cu date statistice seci, vă pot expune situaţia faptică, din experienţa personală, că în trimestrul al II-lea din anul 1999 – în clădirea Parchetului Buftea (activitatea de supraveghere a urmăririi penale şi urmărire penală proprie) îşi desfăşurau activitatea 3 procurori – fără şefi, cu 4 dactilografe, pentru ca în prezent să fie 12 procurori – fără şefi, cu o singură dactilografă; dacă adăugăm şi şefii şi procurorii de judiciar, constatăm un raport de 16 procurori/ 1 dactilograf.

Nici raportul procuror/poliţist nu este unul rezonabil; dacă, la nivelul ţării, raportul este de 1 procuror la 23 poliţişti (conform informaţiilor de pe site-ul oficial al Poliţiei Române – http://www.politiaromana.ro/bilant_2006.htm), în Ilfov putem vorbi de 1 procuror la 100 de poliţişti, pentru că în Parchetul Buftea efectuează supravegherea urmăririi penale o medie de 10-12 procurori, iar la nivelul I.P.J. Ilfov funcţionează circa 1.000-1.200 poliţişti (organizaţi la nivelul central, 9 districte de poliţie şi 31 de posturi comunale); nu cred că mai este cazul să introducem în ecuaţie şi constatările efectuate de Jandarmerie şi de Poliţia Comunitară, căci de la un nivel de suprasolicitare în sus, nu mai contează.

Volumul de muncă este de asemenea unul cu mult peste medie, respectiv cu 100% peste media de rechizitorii/procuror şi cu 500% peste media de dosare penale/procuror, în anul 2007, reţinând că Ministerul Public a avut ocupate 2278 posturi de procurori şi a soluţionat 462.397 dosare penale, din care 36.820 rechizitorii; în ceea ce priveşte celelalte lucrări, numărul lor nu a fost cuantificat, orice cifre prezentate în statistici fiind prea neserioase pentru a fi menţionate, chiar şi cu un simţ al umorului ieşit din comun (http://www.mpublic.ro/raport_activitate_2007/PDF/capitol3a.pdf).

Ca o paranteză, faţă de toate aceste date, ele au un caracter orientativ, chiar şi atunci când sunt prezentate ca „statistici oficiale”, pentru că statisticile, cu cât sunt mai „oficiale”, cu atât sunt mai contradictorii, atât prin propriul conţinut, cât şi prin raportare la statisticile celorlalte instituţii din sistemul judiciar; ca o părere personală, din perspectiva studiului ştiinţific al statisticii, ca materie în cadrul Facultăţii de Psihologie, erorile sunt rezultatul modului în care sunt colectate datele; dacă la nivelul prelucrării datelor, s-a evoluat, folosindu-se metode şi logistică adecvate, rezultatele sunt unele care ar ţine de domeniul comicului, dacă nu ar fi prea tristă situaţia, din cauza datelor primare culese prin metoda creion-hârtie, de către mii şi mii de angajaţi, care au sau nu au chef să le dea corect sau, pur şi simplu, nu pot, fiind o muncă titanică şi care ar presupune întreruperea activităţii de bază, ceea ce este chiar o utopie. Datele primare, pe scurt, se dau – în principal „după ureche” şi – indiferent de sancţiunile aspre pe care le-ar gândi „superiorii” din birourile lor luxoase, situaţia se va menţine până la informatizarea totală şi unitară a sistemului judiciar (pentru confirmare, vizitaţi http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/24_06_2008__15837_ro.pdf.); perspectiva de rezolvare a acestei probleme este ECRIS 4, aflată în strategia C.S.M.

În ceea ce priveşte structura personalului Parchetului Buftea, reţinem că acesta este compus din 14 procurori, din care 11 sunt definitivi şi 3 sunt stagiari, 1 prim-procuror interimar, 1 prim-procuror adjunct, 1 grefier-şef, 2 grefieri secretari, 1 grefier dactilograf; în raport cu celelalte unităţi de parchet local, este un colectiv de mărime medie.

Important, la nivelul unităţii, este faptul că nu a fost niciodată condusă de un prim-procuror admis prin concurs, ci doar impuşi, prin decizii luate la nivel înalt şi pe criterii obscure. Unitatea a fost caracterizată, în majoritatea timpului, prin conflicte între procurorii şefi şi procurori, ceea ce a şi făcut ca, pe de o parte, şefii să fie demişi, pentru deficienţe, iar, pe de altă parte, procurorii să facă obiectul unor inspecţii neobişnuite şi sancţiuni, tot pentru deficienţe în activitate. De prisos să mai spunem, că fiecare, de pe partea sa de baricadă, a atribuit vinovăţia părţii adverse: conducerea a pretins că nu se poate lucra cu un colectiv aşa dificil şi insubordonat şi în condiţiile draconice de la Buftea, procurorii au invocat lipsa de interes a conducerii faţă de problemele reale ale unităţii, egocentrismul şi aroganţa şefilor, atitudinea de „mici Dumnezei”; acuzaţiile reciproce de ineficienţă au fost explicate şi prin corupţie, suspiciunile ducând la o atmosferă apăsătoare, a cărei „faimă” a depăşit limitele instituţiei, propagându-se la nivel ierarhic superior, într-o variantă care este atât de îndepărtată de realitate, încât aproape este o fabulaţie.

Nimeni, niciodată, nu a convocat colectivul pentru a expune problemele şi a căuta împreună soluţii! S-a convocat colectivul şi s-au expus problemele, fără o analiză a cauzelor, identificându-se un Acar Păun, împotriva căruia „trebuia” să se îndrepte „mânia proletară” (de ex. „poliţia” ca un corp comun, „politicienii” ca un obstacol insurmontabil, un coleg procuror care vorbeşte prea mult sau care nu ştie noile curente de practică judiciară, un grefier care încurcă totul etc.). Vinovăţia era întotdeauna o „persoană”, totul era personal!

Istoric vorbind, la conducerea unităţii, în ultimii 10 ani, postul de prim-procuror a fost ocupat – în diverse forme – de 7 persoane: Cristian Vlădăşcău, Laura Bratu, Nicoleta Eucarie, Cristian Bojincă, Alexandra Şinc, George Aciu şi Mihai Betelie; în anexele 1-2 se poate vedea că manierele prin care înţeleg şefii să se impună nu s-au schimbat cu nimic, în ultimii 10 ani, abordând puterea cu politica „pumnului în gură” şi prin „bileţele lipicioase şi mobile, pline cu indicaţii preţioase”, oscilând de la dezordine generalizată la birocratizare autoparalizantă.

Poate după un asemenea istoric – lipsit de cine ştie ce cosmetizare – întrebarea care se pune este ce s-ar mai putea face? O minte „strălucită” propunea – de la nivel înalt – desfiinţarea unităţii.

Eu, de la nivelul omului tânăr care a schimbat deja ceva, „ceva-ul” acela care poate nu se vede „acolo sus”, propun un plan de management care să demonstreze că „sistemul” nu mai funcţionează la Parchetul Buftea, aşa încât, din ce în ce mai mult, „S.I.S.T.E.M.U.L.” să nu mai funcţioneze deloc, pentru a atinge obiectivul sistemului judiciar – SCHIMBAREA ORGANIZAŢIONALĂ.

C A P I T O L U L   I I:  S t r a t e g i a  m a n a g e r i a l ă.  E t a p e.

SECŢIUNEA I: ETAPA DE DIAGNOZĂ ORGANIZAŢIONALĂ ŞI INFORMARE

I.A) Constatarea situaţiei de fapt: problemele şi resursele unităţii;

Înainte de a „distruge” un mod de organizare – şi aici găsesc explicaţia eşecurilor anterioare – este nevoie de o structură organizatorică mai puternică, cu care să-l înlocuieşti, treptat, pas cu pas. Urmând firul logic al construcţiei, pentru a construi ceva eficient trebuie să cunoşti ce „fundaţie” ai, pe ce clădeşti noua structură. În atare scop, consider că o analiză a problemelor şi a resurselor unităţii, de tip SWOT, este cel mai eficient mijloc de atingere a obiectivelor de schimbare organizaţională.

Puncte forte

• 1. Colectiv mediu – 16 persoane (sectoarele capitalei sunt încadrate cu 20-28 procurori, provincia cu mai puţin, existând scheme efective şi de 1 procuror);

1. Stabilitate resurse umane, în cadrul

Parchetului Buftea: 7 procurori (cu vechime între 9 şi 17 ani) şi 2 grefieri (cu vechime între 8 şi 9 ani), adică aprox. 50% din personalul efectiv;

• 3. Experienţă profesională – 10 procurori vechime în profesia juridică între 10-21 ani;

• 4. Personalităţi dominante, cu simţ al umorului, cu mecanisme de apărare dezvoltate;

• 5. Cazuistică unică.

Puncte slabe

• 1. Naveta (de 15-30 km, adică 30-60 km dus/întors, zilnic);
• 2. Cultura organizaţională;
• 3. Istoric de practici manageriale defectuoase;
• 4. Faimă „negativă”;
• 5. Poliţia din subordine în nr. mare şi răspândită pe o arie teritorială mare, împrejurul Bucureştiului
• 6. Logistică relativ slabă: 2 nr. de telefon fix, 1 nr. de fax, 2 laptop-uri, 21 desktop-uri, 12 imprimante, conexiune internet, conexiune intranet (ECRIS LLDS funcţional, ECRIS CMDS nefuncţional), 1 autoturism Logan de serviciu, folosit numai de şofer şi prim-procuror, circa 20 de scanere performante nefuncţionale;
• 7. Sediu mic şi izolat;
• 8. Lipsă personalitate juridică; nu este ordonator de credite
• 9. Tranziţie administrativ-teritorială continuă.

POSIBILITATI DE VALORIFICARE A PUNCTELOR FORTE

• 1. Caracterul mediu al colectivului se încadrează în cifra de control (20-25), fiind un nr. de procurori asupra cărora se poate exercita un control eficient;
• 2. Nr. de procurori este suficient pe termen mediu ( de 2-3 ani), având în vedere că până în oct. 2006, s-a realizat, în condiţii de operativitate şi calitate care s-au încadrat în media pe ţară, cu un nr. efectiv de procurori cu 1/3 mai mic, un nr. de dosare cu 1/3 mai mare, decât în prezent; resursele umane au crescut, faţă de reperul 2006, cu aprox. 2/3
• 3. Pentru complexitatea dosarelor care ţin de cazuistica unică a Ilfovului, stabilitatea procurorilor constituie un mare avantaj, fiind imperios necesar să cunoşti evoluţia infracţionalităţii, a grupărilor, a instituţiilor cu care trebuie să colaborezi, altminteri cei 7 sau 10 sau chiar 18 procurori neavând nici o şansă să controleze 1000 de poliţişti, sute de jandarmi, sute de poliţişti comunitari, să-şi gestioneze priorităţile şi să găsească formula cea mai eficientă de colaborare interinstituţională; pe scurt, eficienţa, în condiţii în care cifra maximă de control este depăşită de aprox. 60 de ori, know-how-ul este la el acasă, ca explicaţie.
• 4. Experienţa profesională şi personalitatea dominantă, sunt vectori care se înscriu pe aceeaşi idee de eficienţă, în condiţii de necesitate a controlului cu mult peste cifra de control, fiecare procuror necesitând abilităţi deosebite de manager al unităţilor de poliţie pe care le supraveghează;
• 5. Am ezitat dacă să încadrez caracterul unic al cazuisticii în punctele forte sau cele slabe, fiind un subiect controversat.
• 6. Dacă întrebi unii procurori din Bucureşti despre cazuistica Ilfovului, vor râde şi vor afirma că nu sunt decât găini furate. Dacă mă întrebaţi pe mine, am să vă rog, ca atunci când vă duceţi la cumpărături, de orice fel, să vă uitaţi pe ambalaj şi să vedeţi în ce proporţie provin din Ilfov; am să vă rog să vă uitaţi ce valoare au terenurile din Ilfov şi în ce proporţie sunt în „circulaţie” sau ocupate de complexe rezidenţiale; vă voi ruga să vă uitaţi pe o hartă economică din 1990 şi să vedeţi cât de „tăcut” s-au făcut privatizări uriaşe; pentru că nu aveţi unde să vă uitaţi, vă voi spune că numai pe raza Districtului de poliţie pe care îl supraveghez – despre care se cunoaşte că este o simplă zonă de 3-4 comune, sunt înregistrate 40.000 de societăţi comerciale şi, fără să am o statistică „oficială”, pe bază de know-how vă spun că cel puţin 50% sunt firme „fantomă” care spală bani proveniţi din evaziune fiscală sau activităţi diverse.

Până aici, nu pare nimic pozitiv, decât dacă eşti o persoană înfometată şi fără scrupule. Dar dacă iei în consideraţie că un procuror este procuror prin vocaţie şi opţiune, că unicitatea cazuisticii este dată şi de prezenţa unei populaţii stabile şi tradiţionaliste, rămasă într-o pondere destul de mare în această avalanşă de fenomene infracţionale, se poate deduce că punctul forte al Parchetului Buftea este posibilitatea împlinirii vocaţiei profesionale.

POSIBILITATI DE VALORIFICARE A PUNCTELOR NEGATIVE:

1. Nefiind localnici, se atenuează posibilitatea exercitării unor „influenţe” locale (prin prieteni, rude, vecini ş.a.m.d.).

2. Cultura organizaţională, deşi are o esenţă negativă, şi se urmăreşte schimbarea ei, are şi unele aspecte pozitive:

a dezvoltat aptitudini „spartane”, de lucru în condiţii grele, atât din punct de vedere logistic, ergonomic, cât mai ales din punctul de vedere al rezistenţei psihice la stres şi presiuni, atât din interior cât şi din exterior.

3. Practicile manageriale dovedite defectuoase au fost învăţate de colectiv, reacţionând mult mai rapid faţă de ele, la modul ferm şi constructiv; procurorii sunt hotărâţi să nu mai accepte să le fie distrusă eficienţa activităţii, obedienţa reducându-se semnificativ; în prezent, conducerea defectuoasă este privită ca o ameninţare comună externă, ducând la repliere şi solidarizare în faţa „inamicului” comun; constituie o experienţă umană deosebită, să vezi că eşti aproape prieten cu oameni cu care aproape că nu te mai saluţi, deşi lucrezi zilnic cu ei în aceeaşi clădire, într-o situaţie de „pericol”.

4. Reţelele informale defectuoase (adică „zvonistica”) au atins de mult apogeul, astfel încât, fiind persoane realiste, le tratăm ca atare, ca „posibile” informaţii care trebuie confirmate şi care, mai mult ca sigur, nu sunt adevărate.

5. Logistica este relativ slabă, ceea ce presupune – dacă privim partea plină a paharului – că este relativ bună, astfel încât obiectivul urmărit este acela de a valorifica mai eficient mijloacele existente, prin proceduri simplificate, prin punerea în folosinţă a celor care „zac” şi prin stabilirea priorităţilor (de ex. autoturismul unităţii nu are de ce să plimbe şeful de acasă la serviciu, sau    să-i servească şoferului diverse nevoi, în timp ce la cazurile care necesită deplasarea urgentă în teren, procurorii merg cu maşinile personale).

6. Sediul mic şi izolat poate constitui un mediu plăcut de lucru, fiind situat lângă o pădure, cu linişte, fără poluare,fără pericolul de a cădea la primul cutremur ca alte sedii de parchete, chiar noi, în condiţiile în care ar fi bine administrat..

7. Deşi parchetele locale nu au personalitate juridică, neavând posibilitatea de a-şi gestiona fondurile şi fiind văduvite de unele resurse materiale, repartizate inechitabil de ordonatorul terţiar, după principiul „cine împarte, parte-şi face”, spre deosebire de  parchetele ierarhic superioare (unde nu am auzit ca procurorii să cumpere detergent, săpun, hârtie, să-şi cumpere yale şi să şi le monteze singuri, să dea cu mopul şi să măture când intră în concediu femeia de serviciu), faţă de încărcătura de activitate existentă, una financiar – contabilă chiar ar fi făcut să paralizeze eficienţa activităţii.

8. Tranziţia administrativ – teritorială de la judeţ la metropolă, în condiţiile în care nu s-a încheiat nici măcar prima tranziţie, de la SAI 1 şi 2 la judeţ, constituie un element bulversant la nivelul instituţiilor, necesitând un efort considerabil de adaptare, practicile necesitând întotdeauna o elasticitate mai mare pentru a se încadra în situaţiile neprevăzute de lege. Aspectul pozitiv al acestei ultime tranziţii îl constituie rezolvarea statutului incomod al Ilfovului care în prezent nu este „nici cal, nici măgar”, adică nici judeţ (pentru că nu are Tribunal) şi nici sector (pentru că nu aparţine teritorial de mun. Bucureşti); este greu de explicat că deşi sunt încadrată ca procuror în judeţul Ilfov, totuşi angajatorul meu, fiscal vorbind şi pe carnetul de muncă este Parchetul Tribunalului Bucureşti. O asemenea tranziţie ar obliga la echilibrarea standardelor de lucru (scheme de personal, logistică, fonduri), atât pentru procurorii din Ilfov, cât şi pentru poliţia aflată în supraveghere, care se confruntă, în parte, cu aceleaşi probleme legate de statutul de struţocămile.

CONSECINŢE NEGATIVE POTENŢIALE ÎN RAPORT CU PUNCTELE FORTE

1. Potenţialul negativ este dat de situarea la limită a necesarului de personal, existând permanent  pericolul de a promova în grup, de a se transfera în grup, de a pleca în concedii neprevăzute (medicale, de îngrijire a copilului etc.); se urmăreşte motivarea colectivului pentru a rămâne pe loc, prin încurajarea promovării pe loc, prin asigurarea participării la pregătire profesională, seminarii, simpozioane, astfel încât să nu existe sentimentul de plafonare profesională. Se urmăreşte crearea unui climat de lucru  favorabil satisfăcător, la nivelul fiecăruia, astfel în cât să existe motivarea de a nu părăsi acest mediu organizaţional.

2. Pentru a atenua pericolul plecării procurorilor stabili şi cu experienţă profesională, se impune şi găsirea unor mijloace de recunoaştere suplimentară a meritelor, feed-back pozitiv şi din exterior (cursuri suplimentare, prime, publicarea în revistele sau site-urile de specialitate a rezultatelor profesionale, schimb de experienţă etc.)

3. Caracteristicile care ţin de personalităţile procurorilor din această unitate pot conduce la catalogări de tipul „insubordonaţi”, „ciudaţi” ş.a.m.d., astfel încât există pericolul subestimării şi autosubestimării, situaţie care poate fi combătută prin activităţi formale şi informale, în cadru profesional mai larg, pentru cunoaşterea, autocunoaşterea şi re-cunoaşterea calităţilor personale, precum şi pentru întărirea sentimentului de integrare în grupul profesional.

5. Cazuistica specială din judeţul Ilfov poate crea probleme de înţelegere contextuală a speţelor, atât de către instanţa de apel – Tribunalul Bucureşti – cât şi de către inspectorii judiciari; pentru prevenirea consecinţelor de acest tip, este necesară o comunicare mai bună cu compartimentele judiciare din cadrul parchetelor ierarhic superioare, cât şi informarea şi solicitarea punctelor de vedere ale C.S.M.-ului, cu privire la dificultăţi şi soluţii.

CONSECINŢE NEGATIVE POTENŢIALE ÎN RAPORT CU PUNCTELE SLABE

1. Oboseala cauzată de navetă şi

activitatea de la serviciu, în anumite situaţii, poate afecta grav abilitatea de conducător auto, astfel în cât – în situaţii de ore suplimentare, arestări, vreme rea – să se apeleze la autoturismul de serviciu (pentru că din acest motiv i se şi spune „de serviciu” şi nu „de şofer”, „de prim-procuror” etc.)

2. Cultura organizaţională se schimbă foarte greu şi de aceea trebuie monitorizate permanent toate strategiile a căror reuşită  implică noile valori, norme, comportamente, prin încurajare, feed-back, discuţii deschise etc.

3. Faima „negativă” poate fi un element de demotivare, deoarece orice schimbări s-ar face, catalogarea de către ceilalţi ar fi aceeaşi; marcarea progreselor, a recunoaşterii lor şi din exterior, precum şi recompensarea atitudinilor constructive pot constitui un mijloc de înlăturare a acestei ameninţări.

4. Poliţia numeroasă şi răspândită poate crea probleme de control; se pot preîntâmpina şi combate asemenea probleme prin proceduri standardizate, delegarea controlului prin şefii de compartimente şi prin comunicare eficientă şi modernă;

5. Logistica ar putea crea probleme dacă ar rămâne mult în urma celorlalte unităţi de parchet din Bucureşti; se impune monitorizarea procesului de modernizare la acelaşi nivel ierarhic şi semnalarea derapajelor;

6. Sediul mic şi izolat ar putea constitui un pericol în cazul în care ar fi nevoie de intervenţie pentru ajutor; se vor monitoriza legăturile şi promptitudinea de apel către pompieri, salvare etc. şi se vor analiza, rezolva şi monitoriza deficienţele de pază.

7. Haosul care ar putea fi produs de o schimbare în metropolă poate fi evitat prin colaborare interinstituţională.

I.B) Analiza situaţiei de fapt: cauzele şi condiţiile care au generat problemele;

În concret, la Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea, se identifică o serie de cauze care au generat problemele actuale:

• ü Hiperbirocraţia inutilă, de tipul „hârtiilor la hârtii”, „referatului la referat”. Soluţie: se pleacă de la principiul de bun-simţ, comun şi juridic, că hârtiile servesc activitatea şi nu invers, după care se va analiza ce are utilitate şi ce nu, cum se pot simplifica procedurile scrise, păstrând acelaşi grad de eficienţă;
• ü Normarea improprie (reguli „importate” din alte unităţi şi timpuri). Soluţie: se vor analiza regulile de funcţionare, ocazie cu care se vor identifica acele norme care nu au caracter general şi nici vreo legătură cu Parchetul Buftea, fiind eliminate sau înlocuite cu norme proprii;
• ü Stilul managerial extrem ( de la tiranie la anarhie). Soluţie: se vor stabili competenţele în concret pentru prim-procuror, precum şi limitele şi condiţiile în care se exercită;
• ü Practica judiciară neunitară. Soluţie: se vor identifica problemele de practică neunitară şi se va încerca lămurirea lor în scurt timp, prin documentare şi comunicare cu alte unităţi de parchet, profesori de la Facultatea de Drept, I.N.M., instanţe de judecată (prin proceduri prestabilite, respectiv prin mail, fax, forumuri de discuţii pe internet etc.);
• ü Gestionarea greşită a conflictelor (prin secretizarea conflictului sau căutarea de vinovaţi). Soluţie: negocierea conflictelor şi diferendelor, pe modelul „câştig-câştig”; se va identifica eroarea, cum putea fi evită, dacă este eroare sistemică sau la nivel personal, obiectivă sau subiectivă, cum putea fi prevăzută şi evitată o asemenea greşeală, care au fost consecinţele, cum se pot înlătura efectele negative, dacă şi ce sancţiuni este cazul să se aplice, dacă şi este cazul să fie recompensată persoana care a remediat problema;
• ü Disiparea vinovăţiei şi a meritelor. Soluţie: se va stabili cine îşi încalcă în mod grav atribuţiile şi afectează negativ funcţionarea eficientă a activităţii ca întreg, arătându-se în concret ce a greşit, precum şi cine are merite deosebite şi care sunt acestea în concret, greşelile şi realizările deosebite nefiind incompatibile în cadrul activităţii aceleiaşi persoane;
• ü Analiza activităţii judiciare – ca sursă de tensiuni. Soluţie: protocol de discuţii, stabilirea unor principii de bază care vor împiedica punerea greşită a problemelor, în scopul gestionării eficiente a diferendelor de opinie;
• ü Comunicarea informală defectuoasă (zvonurile) – între libertate de exprimare şi tehnică de manipulare. Soluţie: crearea unei noi culturi organizaţionale în care oricine are dreptul la opinie şi la propriile sentimente, fiind indicat să le exprime, pentru a evita să planeze asupra lor secretizarea; teama de depăşire a bunului simţ în exprimare nu este un motiv de reprimare, bunul-simţ căpătându-se şi el prin exerciţiu şi prin experienţă de viaţă, exerciţiu care lipseşte în cultura noastră tradiţional-istorică; într-un colectiv se pot ivi un set de probleme interpersonale, este necesară învăţarea exprimării lor şi acordarea posibilităţii celui vizat sa-şi spună părerea; se va descuraja circuitul obscur al informaţie, fiind recomandat să se discute inclusiv zvonul, fără a mai pune problema persoanei care l-a transmis.
• ü Dezinteresul pentru ergonomia muncii: scaune, lumină, temperatură, spaţiu adecvat de primire în audienţă a publicului, loc de aşteptare, cameră de şedinţe, de anchetă etc. Soluţie: amenajarea spaţiilor deja existente într-un mod mai eficient.
• ü Dezinteres în motivarea personalului. Soluţie: stabilirea de comun acord a recompenselor, la nivel individual (fiecare fiind motivat diferit: timp liber pentru ore suplimentare, bani – prime, ore suplimentare, recunoaşterea meritelor, avansare, aprobare, siguranţă profesională etc.).

• ü Contradicţia dintre independenţa procurorului şi subordonarea ierarhică. Soluţie: standarde legale, teoretice şi practice, de interpretare a legii, discutarea şi stabilirea în concret a ceea ce ţine de independenţa procurorului, cu ce responsabilitate, şi ce ţine de controlul ierarhic, cu ce răspundere, cum se poate comunica eficient în vederea diminuării situaţiei de infirmare; regula este că se discută cu tot colectivul. În Anexa nr. 2 (fil.7-8), se regăsesc practici deficitare de exercitare a controlului ierarhic, care au determinat transferul unui procuror cu stabilitate de 4 ani în unitate.

• ü Comunicare defectuoasă, de tipul formal descendent şi ascendent (exemple de autoritate discreţionară: „Am dat aceste ordine şi nu trebuie să mă justific!” sau „ Aici nu este Turbomecanica ci Ministerul Public!” ori „Eu fac practica unitară!”). Soluţii: mesele rotunde, dialogul, politica „uşilor deschise”, întâlnirile formale şi informale, tehnica scrisorilor către manager.

• ü Schimbarea legislaţiei, des şi necorelat. Soluţie: persoane responsabile cu documentarea, corelarea legislativă, prin rotaţie, pe bază de voluntariat, cu explicarea avantajelor şi recompenselor.

I.C) Informarea colectivului: are ca scop cunoaşterea parametrilor în care funcţionează munca lor; simpla informare poate genera ameliorare.

Tehnici: Mese rotunde, material organizat, pe capitole, bine comunicat, explicat, motivat, discutat, în scris, sugestii, obiecţiuni, discuţii pe ele, concluzii, înglobarea lor în material, tabla de scris, videoprezentări; reeditare a discuţiei în cadru interinstituţional – poliţie, instanţa de judecată, societate civilă (asociaţii ale părinţilor, profesorilor, poliţie comunitară, jandarmi, mediatori, barou, servicii asistenţă socială, serviciul de probaţiune, autoritatea tutelară, I.N.M.L., unităţi spitaliceşti, garda financiară, penitenciare, evidenţa populaţiei, cazier, specialişti)- modalităţi de comunicare şi conlucrare, om de contact, site, mail, fax, telefon 24 din 24).

SECŢIUNEA A II-A: ETAPA DE ELABORARE A PROIECTULUI SCHIMBĂRII

II.A) OBIECTIVE:

Pentru elaborarea acestui proiect am consultat bibliografia pe care am menţionat-o, mi-am folosit cunoştinţele pe care le-am dobândit în cursul studiilor universitare de drept şi psihologie, experienţa de 10 ani ca procuror, intuiţia, dar întotdeauna am avut în vedere că există o parte de necunoscut, o parte nescrisă în munca de conducere a parchetelor, motiv pentru care am cerut părerea unor procurori care au desfăşurat această activitate câte 40 de ani neîntrerupt, din care 20 de conducere. Fiind un procuror de caz, de execuţie, cu ceva intoleranţă la „şefi”, nu am avut posibilitatea de a consulta procurori care sunt în prezent şefi, inspectori, fiind probabil şi nedeontologic în raport cu acest proiect, dar am putut vorbi cu foşti procurori, în prezent pensionaţi. Vroiam un fel de scop principal, un obiectiv central al managementului parchetului, pentru că dacă începi sa detaliezi, clasifici, planifici toate activităţile din cadrul unui parchet, impresia creată induce ideea că munca de conducere este covârşitoare, că nu poţi să ai totul sub control şi – probabil că nici nu voi avea totul sub control – privirea, replierea trebuie să se orienteze către acest obiectiv principal care trebuie să fie începutul şi sfârşitul, alfa şi omega. Feedback-ul primit, a avut o latură de amuzament, pe care o anticipam, vis-à-vis de modul idealist, poetic în care am pus problemele pe alocuri (motivaţii şi sancţiuni individualizate, mese rotunde etc.), o latură – pe care nu o anticipam – de confirmare a excesului de birocraţie, la modul cel mai realist (de ex. cu prelungirile dovezilor de circulaţie, în care sute de oameni sunt plimbaţi aiurea de la poliţistul anchetator la biroul circulaţie, de la biroul circulaţie la parchet şi de la parchet la biroul circulaţie, cu o grămadă de hârtii, când totul s-ar putea rezolva la birourile de circulaţie, o dată la două săptămâni, prin prezenţa unui procuror delegat) şi – nu în ultimul rând – experienţa lor mi-a confirmat ceva care este de un extrem de simplu şi evident bun-simţ, anume faptul că orice inspecţie, orice control va avea în vedere, în principal, DOSARUL PENAL. Atâta vreme cât dosarele cuprind soluţii motivate în fapt şi în drept, cu profesionalism, care au finalitate, operativitate, coerenţă în practica unităţii şi în jurisprudenţă, în general, cât există o ritmicitate şi o ordine vis-à-vis de delimitarea competenţelor, respect în exercitarea controlului ierarhic, lacunele, deficienţele, mai mult sau mai puţin inerente, sunt chestiuni care sunt tratate la modul constructiv.

Concluzie: Dacă dosarele penale reflectă deficienţe de organizare, atunci orice cosmetizare de note de serviciu, condici, evidenţe, statistici ş.a.m.d. nu pot acoperi un management defectuos; per a contrario, dacă notele de serviciu, condicile, statisticile, planificarea activităţilor nu conţin virgula şi punctul, dar dosarele penale sunt lucrate impecabil, atunci managementul este eficient.

Pornind de la acest obiectiv central, organizarea activităţii se face pe compartimente:

• Ø Compartimentul urmărire penală proprie:

În raport cu volumul de cauze înregistrat în unitate, la care legea prevede obligativitatea de efectuare a urmăririi penale de către procuror – sub 2% din activitatea unităţii, nu s-a impus şi nu se impune nici în viitorul apropiat înfiinţarea unui compartiment cu procurori care să lucreze numai dosare în anchetă proprie. Un alt argument în favoarea comasării compartimentului de urmărire penală proprie cu cel de supraveghere a urmăririi penale, este, pe lângă cel istoric şi de repartizare echilibrată a volumului de muncă, şi cel al specializării, majoritatea procurorilor având experienţă în activitatea de anchetă proprie, cu rezultate deosebite, concretizate în dosare penale cu condamnări definitive şi irevocabile, pentru accidente de muncă, infracţiuni de ultraj etc. În condiţiile în care, prin modificările legislative, rolul procurorului a crescut considerabil în urmărirea penală, efectuată de organele poliţiei judiciare, capacitatea efectivă a procurorului de a întreprinde orice act de urmărire penală se impune ca o necesitate, ca o valenţă permanentă pentru o supraveghere şi o îndrumare competentă a urmăririi penale (confirmarea începerii urmăririi penale, extinderea urmăririi penale, conexarea, disjungerea, dispunerea ridicării bunurilor şi restituirea lor, soluţionarea plângerilor împotriva actelor şi măsurilor de cercetare penală, citarea apărătorilor, prezentarea materialului de urmărire penală).

Calitatea activităţii în acest compartiment vizează operativitatea (termene rezonabile, ritmicitate în administrarea probelor), respectarea procedurilor (acte premergătoare, începerea urmării penale, comunicări, respectarea dreptului de apărare, asigurarea drepturilor victimelor şi martorilor, conform şi legii 211/2004, dispunerea expertizelor, decontarea, folosirea adecvată a instituţiei delegării, respectarea legislaţiei privind informaţiile clasificate) şi legalitatea şi temeinicia soluţiilor, din punct de vedere al formei şi fondului.

Activitatea acestui compartiment trebuie corelată cu cea a compartimentului de grefă, fiind necesară evidenţierea cauzelor aflate în anchetă proprie, prin menţiunile corespunzătoare în registrul penal, prin monitorizarea evoluţiei volumului cauzelor de acest tip, prin monitorizarea timpului necesar pentru soluţionarea acestor cauze, pe trimestre, semestre şi anual, şi – nu în ultimul rând – este necesară evidenţierea începerilor de urmărire penală proprie în registrul special, prevăzut de art.228 c.p.p., cu dată şi oră, încălcarea acestor dispoziţii procedurale putând anula în întregime urmărirea penală, încadrându-se în categoria nulităţilor relative.

Activitatea compartimentului urmărire penală proprie trebuie corelată şi cu cea a compartimentului supravegherii urmăririi penale, cu care este comasat, pentru a se stabili criterii în funcţie de care un procuror care are în anchetă proprie un dosar cu grad ridicat de complexitate, mediatizat, care necesită un volum mai mare de timp sau o operativitate mai mare, să fie degrevat în totalitate sau în parte de activitatea de supraveghere, pe o perioadă limitată de timp (pentru exemplificare, din activitatea proprie: ultraj comis de Ioan Becali, finalizat prin rechizitoriu; am evitat mediatizarea prin rapiditatea şi multitudinea actelor de urmărire penală, prin elocvenţa lor, măsuri care nu au fost de natură să încurajeze părţile pentru a exercita presiuni de orice fel; nu am lucrat în alt dosar, pe parcursul anchetei, deşi mi-au fost repartizate în continuare dosare şi dacă venea o inspecţie ar fi putut considera, la o analiză superficială, că am întârzieri în soluţionarea dosarelor; de menţionat – fără legătură cu exemplificarea anterioară, că acesta este şi un mijloc de influenţare a procurorului de anchetă, când nu este obedient, prin supraîncărcare, şi apoi prin chemarea unei inspecţii, pentru a demonstra cât de „incompetent” este respectivul in-subordonat).

• Ø Compartimentul supravegherea urmăririi penale are în vedere următoarele coordonate:
• a) Repartizarea dosarelor

În acest compartiment, care înglobează şi urmărirea penală proprie, după cum am arătat anterior, lucrează efectiv 10 procurori: 7 definitivi şi 3 stagiari, cu un minus de 4 procurori faţă de schemă (în perioada august – octombrie 2008 un procuror a fost transferat pe post de judecător, unul a fost delegat la cerere la un alt parchet local şi unul a promovat, prin concurs, pe post de execuţie). Conform legislaţiei în vigoare, soluţiile stagiarilor se contrasemnează de procurorul îndrumător, astfel încât, putem spune că dosarele instrumentate de ei se situează, de fapt şi de drept, în sfera de responsabilitate a procurorului definitiv. Această interpretare este în acord cu Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 398/2005, care interzice includerea stagiarilor în repartizarea aleatorie a dosarelor.

În prezent, prin nota de serviciu nr. 2610/VI/2008 din 16.10.2008, (reglementată pe articole?!!!), stagiarii nu numai că sunt incluşi în repartizarea „aleatorie” şi ne-obiectivă, dar li s-au atribuit criteriile care conduc la primirea celor mai multe dosare, spre soluţionare, şi din compartimentele de poliţie cu specializare pe cauzele cu cel mai ridicat nivel de dificultate ( ½ din Serviciul de Combatere a Crimei Organizate, ½ din Serviciul Investigaţii Criminale, ½  din Serviciul Circulaţie Rutieră, ½ din Poliţia or. Chitila), în condiţiile în care nu au încă certificate ORNISS, de acces la informaţii clasificate, şi în condiţiile în care pe cealaltă jumătate de activitate a acestor compartimente de poliţie nu lucrează procurorii lor îndrumători, aceştia din urmă având repartizate alte sectoare de activitate ale poliţiei. Astfel, într-un exemplu concret, un procuror îndrumător are în supraveghere ½ din Poliţia Districtuală Buftea şi 1/3 din Poliţia Aeroport, Transporturi, dar şi, prin stagiarul său, ½ din S.I.C. şi ½ din S.C.C.O.; desfid existenţa oricărei variante de supraveghere în teren şi chiar „prin corespondenţă”, cum a sugerat autorul acestei strălucite organizări, pe o asemenea paletă largă şi pe un  asemenea volum de activitate, fără să se răsfrângă în mod negativ asupra calităţii şi operativităţii cercetărilor penale.

2

Pentru o repartizare echilibrată şi pe criterii obiective, şi chiar aleatorie, ţinându-se seama şi de specializarea, experienţa, abilităţile şi – nu în ultimul rând – opţiunile procurorilor, în acord cu disp. legii nr. 303/2004 şi cu Hotărârea Plenului C.S.M. nr.  398/2005, se impune: 1. Analiza activităţii compartimentelor de poliţie, pe fiecare specializare, pentru a se determina, în medie, volumul de muncă şi operativitatea cerută de specificul activităţii (de ex., în dosarele de la S.I.C. se impun cercetări urgente, interceptări urgente, urmăriri de persoane, bunuri, recuperări prejudicii, arestări rapide, sesizarea instanţei cu celeritate; în dosarele de la S.I.F., în general, cercetările sunt îndelungate, actele premergătoare au o mare valoare probatorie, în special acte, verificări contabile; în dosarele de la S.C.C.O., cercetările pot avea un ritm lent, până la un moment dat, când trebuie acţionat rapid); datele se pot obţine uşor, pentru că poliţia are bilanţuri trimestriale, pe fiecare sector de activitate .       Analiza încărcăturii per procuror, schimbarea modului de repartizare a dosarelor atingând un nod organizaţional major, situaţie care impune un start echitabil, pentru fiecare procuror; datele se culeg pe baza condicilor personale ale procurorilor şi a stocului faptic prezentat, fiind în interesul fiecăruia să i se întocmească o fişă de punctaj reală, pentru a porni pe noul drum organizaţional de pe poziţii egale cu ceilalţi procurori.

1

2

1

3

Repartizarea dosarelor, după specializare, pe baza unei fişe de punctaj întocmită pentru fiecare dosar, astfel încât, prin monitorizare, să se regăsească acelaşi punctaj total (în care este inclus şi punctajul de start) pe fiecare procuror. În situaţia în care există personal suficient, pentru a asigura prezenţa mai multor procurori pe aceeaşi unitate de poliţie, cauzele vor fi repartizate în mod aleatoriu, pe baza unui program computerizat, sau pe un alt criteriu obiectiv.

3

2

Faţă de cele arătate mai sus, se impun trei precizări:       Modul de repartizare a dosarelor către procurori, este cel stabilit prin Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 398/2005, coroborat cu punctajul dosarelor stabilit prin Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 461/15.05.2008.     Dacă nu se poate folosi un program computerizat, criteriul obiectiv nu poate fi cel folosit în prezent de conducerea interimară a Parchetului Buftea, respectiv nr. par/impar, nr. care se termină în 0,3,7 sau 1,4,6 etc., argumentul fiind cel de la care pleacă introducerea repartizării aleatorii, şi anume eliminarea suspiciunii de corupţie a procurorului. Or, în asemenea situaţie, transferi suspiciunea de corupţie, din sarcina procurorului, în sarcina unei persoane mult mai vulnerabile, din acest punct de vedere, respectiv a grefierului-şef care devine stăpânul absolut şi coruptibil al repartizării „aleatorii”. Un sistem mai obiectiv ar fi cel al ordinii în care se înregistrează cauzele penale la poliţie, procurorii fiind repartizaţi pe zile sau săptămâni în care ceea ce intră în evidenţe, le revine în supraveghere, fiind imposibil de previzionat, în cazul evenimentelor care ţin de sfera flagrantului, cui îi va reveni competenţa (nici acest sistem nu este obiectiv, în cazul plângerilor penale, care într-adevăr pot fi depuse la data la care se doreşte, pentru a fi soluţionate de un anume procuror); cum orice sistem este perfectibil, un criteriu obiectiv de repartizare ar fi cel al datei săvârşirii faptei, fiind greu de imaginat că cineva şi-ar propune să săvârşească o infracţiune sau să devină victima unei infracţiuni doar ca să nimerească pe mâna unui anumit procuror.        Orice schimbare în sistemul de repartiţie a dosarelor trebuie să aibă în vedere dosarele care se înregistrează din momentul zero al schimbării, de preferat la începutul anului calendaristic (conform hotărârilor C.S.M. citate),  pentru că altfel se încalcă principiul continuităţii, cum se întâmplă în prezent, când dosarele pe care le-am supravegheat personal, timp de un an, prin deplasare în teren în fiecare săptămână, în care am făcut audieri, am făcut şi am schimbat planul de anchetă şi am prezentat şi materialul de urmărire penală, am vizat referatul cu propunere de rechizitoriu, sunt repartizate altor procurori, doar pentru a întocmi rechizitoriul, sau a da altă soluţie, potrivit propriei convingeri, doar pentru că nr. de dosar se termină în 1,4,7 şi nu în 0,3,6,9.

O altă problemă care priveşte repartizarea dosarelor o constituie efectuarea acestei operaţiuni către procurori aflaţi în concediul de odihnă, medical, studii etc., situaţie prezentată ca o „revoluţie” de eficienţă în managementul Parchetului Buftea, în prezent, deşi nu este corectă măcar din bun-simţ, dacă nu în considerarea faptului că inspecţiile C.S.M. a constatat-o neregulamentară şi a notat-o ca deficienţă de management (în acest sens, a se vedea nota  de inspecţie judiciară http://www.csm1909.ro/csm/index.php?cmd=1701&pg=2, nr. 1785/IJ/597/SIP/2007).

• b) Competenţa după materie şi calitatea persoanei

Una din regulile de bază ale activităţii unui magistrat, fie judecător, fie procuror, este să-şi verifice competenţa, în special materială şi după calitatea persoanei, sancţiunea nerespectării acestor dispoziţii fiind nulitatea absolută. În planul consecinţelor adăugăm timpul şi efortul investite inutil, tergiversarea cercetărilor prin întârzierea efectuării lor de un organ competent, precum şi prezumţia relativă de gravă neglijenţă sau necunoaştere a legii.

Pentru evitarea consecinţelor negative enunţate mai sus, se impun protocoale de lucru, în baza cărora să se depisteze în cel mai scurt timp, cauzele înregistrate pe rolul unităţii şi care nu sunt de competenţa acesteia; în cadrul acestor protocoale de verificare a competenţei se enumeră următoarele:

• ü La primirea plângerii sau denunţului penal, de către persoana desemnată, din cadrul parchetului sau din cadrul unităţii de poliţie, sesizarea va fi rezoluţionată cu data şi nr. de primire, infracţiunea sesizată, persoana care a săvârşit-o, cu menţiunea dacă are vreo calitate specială (notar, militar, poliţist, demnitar, magistrat ş.a.m.d., după o listă stabilită în prealabil, conform prevederilor legale în materie, listă ataşată protocolului); în acest sens persoana desemnată să primească sesizările, va exercita rol activ, solicitând petentului să precizeze relaţii cu privire la obiectul plângerii şi persoana împotriva căreia se îndreaptă;
• ü Pe baza rezoluţiei de primire, fără a exclude propria răspundere în verificarea sesizării, conducătorul poliţiei sau parchetului, primind la mapă plângerea sau denunţul, va repartiza lucrarea spre soluţionare, cu menţiunea verificării de urgenţă a competenţei;
• ü Pentru sesizările din oficiu, flagrante sau prin corespondenţă, se va întocmi fişa infracţiunii, cu completarea tuturor rubricilor, inclusiv cu menţiunea existenţei vreuneia din calităţile speciale, din lista anexă la protocol; respectarea acestor proceduri va fi monitorizată de conducătorul unităţii şi de procurorul de supraveghere, cu ocazia deplasărilor periodice din teren (încă un motiv – dacă nu erau destule – pentru care supravegherea nu se poate face „prin corespondenţă”);
• ü Obiectivul acestei proceduri este ca în max. 7 zile de la intrarea unei cauze pe rolul unităţii sau al poliţiilor arondate, să se depisteze cazurile care atrag competenţa materială sau după calitatea persoanei, a altui organ de urmărire penală şi să se şi decline competenţa, cu plecarea efectivă a dosarului din unitate.
• ü Vis-à-vis de competenţa materială, în cazul dosarelor în care urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror, se va discuta şi se va întocmi o notă de studiu, în cadrul şedinţelor de lucru, cu tipul şi ponderea actelor de urmărire penală care pot face obiectul delegării organelor de poliţie.

• c) Cauze soluţionate; criterii de operativitate

Operativitatea va avea în vedere următoarele:

• ü Încadrarea în media de operativitate per procuror, la nivelul tipului de cauză şi la nivelul instanţei, cu reţinerea gradului de complexitate al cauzei;
• ü Încadrarea în termenele de recomandare, de 1 an pentru dosarele în care s-au efectuat acte premergătoare, respectiv de 6 luni, pentru cele cu urmărirea penală începută;
• ü Pentru dosarele care depăşesc termenele de recomandare, se vor întocmi fişe de operativitate, care vor avea în vedere cauzele care au condus la întârziere, analiza acestora (obiective sau subiective), măsuri de urgentare şi monitorizare;
• ü Analiza operativităţii va fi efectuată trimestrial, semestrial şi anual, cu întreg colectivul, în vederea formulării unor concluzii şi a unor propuneri, atât la nivel de unitate, cât şi la nivel de colaborare interinstituţională.

• d) Calitatea actelor procesuale şi procedurale; comunicarea acestora;

Condiţiile de formă şi de fond care vizează calitatea actelor procesuale şi procedurale, întocmite de procurori, ori confirmate şi vizate de către aceştia, constituie aspecte care ţin de profesionalismul fiecărui magistrat, sunt criterii de evaluare a activităţii magistratului, iar monitorizarea calităţii lor nu trebuie să aducă atingere independenţei magistratului.

Ca atare, procedura de apreciere a calităţii trebuie să fie cât se poate de transparentă şi de obiectivă, urmând a fi stabilite criterii minime de calitate, în cadrul şedinţelor de lucru, de comun acord şi în acord cu legea şi jurisprudenţa în materie, concluziile urmând a face obiectul unei note de studiu.

Dacă în privinţa calităţii, problema are o pondere de 10% organizatorică, iar restul de 90% ţine de persoana magistratului, în ceea ce priveşte comunicarea actelor procesuale, ponderea este invers proporţională, constituind o problemă organizatorică în proporţie de 90%, cel puţin.

Cauzele sunt generate de lipsa de personal, respectiv de grefieri dactilografi, şi de lipsa sau insuficienţa – chestiune de semantică în raport cu dimensiunea problemei – fondurilor alocate corespondenţei, o parte din cele alocate fiind irosite din lipsa agenţilor procedurali specializaţi, corespondenţa fiind făcută prin serviciile de poştă care nu respectă întotdeauna procedurile de citare/comunicare, impunându-se refacerea acestora.

Alocarea de fonduri iese din discuţie, nefiind o perspectivă imediată sau realistă, şi neavând caracter continuu ori suficient, motiv pentru care se impune elaborarea unei strategii, în baza resurselor existente şi constante:

• o Comunicarea rezoluţiilor de începere a urmăririi penale se va face către partea vătămată, prin mijloacele dorite de aceasta, pe baza unei proceduri standardizate (proces – verbal tip, întocmit în 2 ex., unul predat părţii cu menţiune de primire, scrisă şi semnată, în clar, de către parte), încă din faza actelor premergătoare), cu referire la modul în care doreşte persoana respectivă să îi fie comunicate actele – ori să fie citată – respectiv prin telefon mobil cu nr. …, telefon fix cu nr. …, fax nr. …., adresă de mail, adresa de domiciliu sau domiciliu ales, aducerea la cunoştinţă a drepturilor procesuale dar şi a obligaţiilor procesuale, cu sancţiunile aferente (care ţin de amenda judiciară sau de îndeplinirea actului fără prezenţa sa), respectiv de a anunţa orice schimbare în datele de contact menţionate, în termen de 3 zile, cu referire la nr. de dosar …., putându-se adresa unităţii de poliţie …. (cu nr. fix de telefon, fax, mail, adresă), ori Parchetului de pe lângă Jud. Buftea (cu adresa …, nr. telefon fix …, fax …, mail …); o asemenea procedură am inovat şi am implementat la nivelul poliţiei pe care o coordonez – Poliţia Districtuală Voluntari, creând procese – verbale tip, între poliţist şi făptuitor/învinuit, pe baza unei şedinţe explicative cu toţi reprezentanţii serviciilor, explicându-le că nu este doar o hârtie în plus, ci o hârtie care le va uşura munca ş.a.m.d., oferindu-le fiecăruia 1 ex. de proces – verbal tip, plus în format electronic. Feed-back-ul, din partea poliţiştilor, a fost unul în general – 80% – pozitiv, spunând că după ce întocmesc respectivul proces – verbal „nu mai au griji”, în sensul că făptuitorul s-a mutat, şi-a schimbat telefonul etc., şi chiar au constat că acesta se prezintă la audieri, trimit înştiinţări când nu pot veni etc. Personal, am constatat că învinuiţii se prezintă mai des, la prima citaţie, la parchet, pentru a lua cunoştinţă de materialul de urmărire penală, atitudinea lor şi a apărătorilor lor este mai civilizată, mai calmă, mai respectuoasă şi chiar recunoscătoare, pentru facilitatea de comunicare – în special fax – deşi nu este nimic extraordinar. Recunosc, cu sentimentul de vinovăţie aferent greşelii, că, dacă în ceea ce îi priveşte pe poliţişti, m-am aşteptat într-o oarecare măsură, să aibă o atitudine pozitivă, faţă de rezultatele acestei schimbări, cu totul alta mi-a fost expectanţa faţă de învinuiţi şi apărătorii lor, în sensul că mă aşteptam să fie dezamăgiţi că nu mai au posibilitatea tergiversării cauzei, pe pretexte procedurale (că nu şi-au cunoscut drepturile, deşi au semnat de luare la cunoştinţă, că nu au primit citaţia deşi le-a fost afişată, că nu au fost acasă, s-au mutat, şi-au schimbat telefonul, nu au ştiut că trebuie să anunţe, sau cui să anunţe deşi au fost la poliţie la audieri, că apărătorul nu se poate prezenta pentru că are alt proces etc.); am constatat că mulţi dintre ei au făcut tot posibilul pentru a se prezenta, chiar înainte de citaţie, şi că îşi doreau să ajungă dosarul în instanţă mai repede, „să termine”. Concluzia evidentă este că lipsa unor proceduri standardizate şi eficiente de contact a creat „monştri”, în sensul de prejudecăţi, de ambele părţi, a creat o comunicare defectuoasă, comportamente absurde şi, până la urmă, a contribuit la vestita imagine de ansamblu negativă a justiţiei.
• o Proceduri asemănătoare se impun şi faţă de comunicarea altor acte: soluţiile procurorilor, convocări la expertiză, la efectuarea actelor de urmărire penală ş.a.m.d.
• o O altă resursă are în vedere folosirea agenţilor de ordine din patrulare, poliţistul de proximitate (Poliţia Naţională, Poliţia Comunitară, Jandarmerie), după un instructaj eficient, inclusiv în scris, ca agenţi procedurali, aceştia având posibilitatea contactării persoanei la domiciliu, într-un interval orar adecvat, după ce persoana s-a întors acasă de la serviciu, spre deosebire de poştaşi care vin exact când oamenii se află la locul de muncă. Şi această procedură am folosit-o personal, cu eficienţă, inclusiv cu citaţii în provincie, în localităţi aflate în cealaltă parte a ţării.
• o Pornind de la ideea că prima resursă a unei unităţi este resursa umană, în contextul economiei moderne, privesc activitatea din interiorul acestei unităţi, ca un mecanism de energie regenerabilă; energia „regenerabilă” este un concept modern, care are în vedere beneficii superioare celei clasice, dar nu pe termen scurt, ci pe termen lung, are în vedere o valoare intrinsecă a mecanismului şi necesită „open mind”. Cu alte cuvinte, este în contradicţie flagrantă cu mentalitatea noastră istorică, de tipul „Nu se poate!” sau – mai frustrant – „La noi n-o să vezi!”. Ideea premisă este că „Se poate!” şi – indiferent de ce cred unii şi alţii – „Se va face!”.

• e) Respectarea normelor procedurale (percheziţii, interceptări, arestări, arestaţi netrimişi în judecată, interceptări neurmate de trimitere în judecată, gestiunea informaţiilor clasificate)

Respectarea normelor în materia actelor care privesc libertatea persoanei constituie – la fel ca şi calitatea actelor procesuale – un aspect care ţine în cea mai mare măsură de profesionalismul procurorului, unde răspunderea este personală şi nu colectivă, afectând cariera personală, prin evaluările periodice sau prin alte modalităţi prevăzute de lege, iar orice intervenţie în acest domeniu are în vedere – din punct de vedere al managerului – crearea unui cadru organizaţional de natură să faciliteze desfăşurarea activităţii în condiţii legale.

Evident că, atunci când actul este nelegal, intră în funcţiune, din oficiu sau la cerere, valenţa operativă a procurorului ierarhic superior, prin infirmare, dar văd această modalitate ca fiind una drastică, de ultim resort şi de excepţie, obiectivul principal fiind desfăşurarea tuturor actelor de urmărire penală sub coordonarea unui procuror independent şi profesionist, care nu-şi permite să întocmească acte „nelegale”.

Ca atare, procedurile în materie trebuie să fie transparente şi obiective, eventual standardizate ca formă, urmând a fi stabilite criterii minime de calitate, în cadrul şedinţelor de lucru, de comun acord şi în acord cu legea şi jurisprudenţa în materie, concluziile urmând a face obiectul unei note de studiu. În acest sens, se va avea în vedere şi Îndrumarul Metodologic pentru judecători şi procurori, în materia Percheziţiei şi Arestării, cu Aspectele de practică aferente, publicate pe site-urile C.S.M. şi al Ministerului Public.

În materia interceptărilor/înregistrărilor se va monitoriza aplicarea procedurilor standardizate, care vizează înregistrarea, cartarea, evidenţa, circuitul informaţiilor clasificate, suportul, locul de păstrare temporară sau de arhivare; personal, consider necesară evidenţa persoanelor care au acces la aceste informaţii, situaţia lor în raport cu gradul de acces la informaţii, tipul de acces – total sau doar de transmitere sau custodie – , crearea unei proceduri care să permită o asemenea evidenţă, respectiv procese – verbale de sigilare şi desigilare, pentru fiecare asemenea operaţiune.

În ceea ce priveşte situaţia măsurilor care au fost luate în domeniul libertăţii persoanei, fără a se întocmi rechizitoriu, va trebui ţinută evidenţa şi se va proceda la analiza fiecărui caz în parte, în cadrul şedinţelor de lucru, pentru a se determina dacă sunt rezultatul unor cauze obiective sau subiective, unor erori de organizare sau a unor erori care ţin de ancheta respectivă; analiza va avea în vedere şi consecinţele produse, dar şi modul în care ar putea fi prevenite pe viitor asemenea situaţii.

• f) Plângeri împotriva actelor şi măsurilor dispuse de organele de cercetare penală; respectarea termenelor de soluţionare şi de comunicare; infirmări pe cale ierarhică sau dispuse de instanţa de judecată; lucrări cu caracter general.

Plângerile împotriva actelor şi măsurilor dispuse de organele de cercetare penală vor avea în vedere corecta lor calificare, încadrare, pentru a fi efectuată o corectă înregistrare şi cartare, şi respectarea cu stricteţe a termenelor prev. de procedura disp. art.275-278 c.p.p.

În acest sens se va elabora un protocol de lucru, cu implicarea grefei parchetului şi a poliţiei, cu o evidenţă distinctă a acestui tip de lucrare, cu data înregistrării, data limită, data efectivă a soluţionării şi a comunicării, scopul evidenţei fiind monitorizarea operativităţii şi identificarea la timp a derapajelor. De menţionat că, o asemenea evidenţă, deşi pare un element de birocratizare în plus, nu presupune decât foarte puţin timp, prin nr. mic de menţiuni, eliminând însă un mare stres legat de telefoanele şi solicitările de verificare, ale inspectorilor C.S.M. sau ale procurorilor ierarhic superiori, deoarece persoanele care fac astfel de plângeri – în majoritatea cazurilor – îşi iau măsuri de „prevenţie” şi, când depun o plângere de acest tip, nu aşteaptă răspunsul ci se adresează cu plângeri similare tuturor organelor pe care le consideră de ajutor, fără a omite să „anticipeze” că nu li s-a răspuns în termenul legal sau chiar deloc.

O procedură similară trebuie implementată şi privitor la plângerile împotriva soluţiilor procurorilor.

Pentru o corectă calificare juridică – în cazul în care se depun personal – se impune exercitarea rolului activ al persoanei care le primeşte, pentru a elimina ambiguităţile care conduc la înregistrarea greşită a lucrării, sub aspectul obiectului (de ex., cererea de comunicare a soluţiei se înregistrează ca cerere de constatare a tergiversării şi viceversa, cererea de extindere a cercetărilor se înregistrează ca plângere împotriva actelor de cercetare penală şi viceversa, cererea de recuzare se confundă cu plângerea penală împotriva anchetatorului, unele plângeri vizând mai multe aspecte, de competenţa mai multor persoane etc.).

O altă modalitate de atenuare a deficienţelor în acest domeniu va fi comunicarea mai eficientă cu justiţiabilii, afişarea la loc vizibil a unor tipuri de cereri, atât la sediul unităţilor de poliţie, cât şi la sediul parchetului.

Infirmările pe cale ierarhică, cât şi cele dispuse de instanţa de judecată, definitiv şi irevocabil, evident după exercitarea căilor de atac, vor constitui obiectul analizei în şedinţele de lucru; în situaţia în care se ajunge la concluzia fermă şi confirmată pe căi standardizate (practică judiciară obligatorie şi anterioară – recursuri în interesul legii, practică unitară la nivelul Î.C.C.J. şi al Curţilor de Apel, doctrină unitară), că infirmările sunt nelegale, se va avea în vedere sesizarea Inspecţiei Judiciare din cadrul C.S.M., inclusiv prin procedura prev. de art. 64 din legea 304/2004. Menţionez că asemenea măsuri sunt necesare nu pentru a brava sau a satisface vreo personalitate histrionică, ci pentru a se elimina suspiciunile şi prejudecăţile de tipul celor care susţin că independenţa procurorului este o utopie şi că inamovibilitatea judecătorului este un scut universal împotriva incompetenţei, dar şi pentru a preveni acumularea tensiunilor psihice care duc la „spălarea rufelor murdare în public”, în mod deschis cum este cazul procurorului Bălăşescu – pe care de altfel nu îl cunosc, dar în afirmaţiile căruia atât eu, cât şi colegii mei, ne-am regăsit sentimentele ocazionate de unele anchete -  care a afirmat public că mai bine îşi dă demisia şi se face hoţ, sau în mod ocult, prin strecurarea unor informaţii în mass media, fără a se cunoaşte „sursa”. Aceste manifestări – pe care unii le laudă, iar alţii le blamează – nu au efecte pozitive asupra imaginii justiţiei în general, ele – după părerea mea – sunt mai bune decât tăcerea dar sunt penibile pentru că magistraţii sunt cei care au misiunea să contribuie sau să înfăptuiască justiţia şi nu reclamanţi care se reclamă între ei, dar şi mai bună ar fi căutarea cauzei şi rezolvarea problemei. Cauza este frustrarea generată de neputinţa de a exercita o cale legală de atac, împotriva unei măsuri nelegale, iar rezolvarea problemei o putem găsi în legile existente, cu condiţia asumării responsabilităţii şi a renunţării la mentalităţi învechite, de obedienţă faţă de toţi şefii, de la cel mai mic şi până la cel mai mare, cât şi de fugă de responsabilitatea de a-ţi asuma profesionalismul şi de a-l supune verificării, în cadrul unei proceduri legale.   În celelalte cazuri se vor identifica erorile care au făcut obiectul infirmării, vor fi discutate cauzele care au condus la asemenea erori şi vor fi avute în vedere măsuri pentru prevenirea lor pe viitor.

Aşa cum am menţionat la Capitolul II.1.B, prevenirea deficienţelor are şi doi vectori, în oglindă, la nivelul persoanei: recompensa şi sancţionarea, în considerarea individualităţii fiecăruia şi prin acceptul fiecăruia, pe bazele unei organizări moderne, în condiţii de maximă transparenţă şi de comunicare eficientă.

• Ø Compartimentul judiciar:

Compartimentul judiciar intră – prin lege, regulament şi tradiţie – în competenţele prim- procurorului adjunct, dar cum o unitate este un întreg – şi nu este doar un joc de cuvinte – nu poate lipsi dintr-un plan managerial un sector de activitate atât de important cum este judiciarul sau faţa cea mai văzută a parchetului, cum i se mai spune.

Într-un mecanism organizatoric, fiecare piesă este legată de o alta, astfel încât dacă o componentă nu merge sau nu se armonizează cu celelalte, întregul mecanism este afectat, concluzia generală fiind că mecanismul este defect şi nu componenta lui.

În atare situaţie, planul managerial al prim-procurorului adjunct trebuie înglobat şi armonizat cu planul managerial pe unitatea de parchet. În sprijinul acestei concepţii, vorbesc şi din perspectiva a doi ani în care am fost procuror de şedinţă în fiecare săptămână pe completul cu inculpaţi arestaţi, timp în care am avut un randament de 90% la apeluri şi recursuri admise, având rol activ în rezolvarea problemelor din faza de judecată, care necesitau colaborarea cu alte instituţii, respectiv îndeplinirea mandatelor de aducere, urgentarea răspunsurilor la adrese, martori sau părţi vătămate supuse presiunilor, care necesitau protecţie, informarea colegilor procurori cu privire la „noile curente” de excepţii de procedură invocate şi cum puteau fi evitate asemenea situaţii. Nu pentru a denigra, ci pentru a încadra istoric practicile judiciare în unitatea pe care doresc să o conduc – căci cine nu cunoaşte istoria riscă să o repete – dar în vremurile în care eram eu procuror de şedinţă, asemenea probleme, pe care le întâmpinam şi le rezolvam singură sau împreună cu colegii, sau cu alte instituţii, nu intrau în preocupările şefilor, pe care, dacă îi informam, singura reacţie pe care o obţineam era de tipul: „Aha, bine…”. Inutil să mai spun că, în timp, nici nu i-am mai informat, fiind foarte mândră de faptul că schimbam de capul meu sistemul, pentru ca – după mulţi ani – să văd că nu am schimbat decât pe alocuri, puţin şi pentru scurtă durată, astfel încât, după ce nu am mai lucrat în compartimentul judiciar, totul a revenit la „normal”.

Independenţa procurorului este o noţiune foarte preţioasă pentru noi şi – pentru a nu mai părea o utopie – apare ca necesară dezvoltarea unei culturi organizaţionale, în cadrul căreia noţiuni ca „lucrul în echipă” şi „controlul ierarhic” să nu mai fie văzute ca ameninţări la adresa independenţei, ci ca proceduri care servesc funcţionarea justiţiei, la modul onest şi constructiv.

Este probabil o introducere poate prea diplomată pentru subiectul care face ca organizarea şi analiza compartimentului judiciar să fie catalogată de la o extremă hiperprivilegiată – imixtiune în activitatea justiţiei (şi vă rog să nu credeţi că glumesc pentru că o asemenea acuzaţie i s-a adus în mod oficial, prin acţiune disciplinară, unui prim-procuror care a mutat un procuror din compartimentul judiciar în cel de supraveghere a urmăririi penale) – şi până la extrema umilinţei – în care se stabileşte, la modul general, că procurorul de şedinţă „trebuie” să susţină „punctul de vedere al Parchetului”.

În realitate, procurorul de şedinţă nu este un procuror privilegiat faţă de alţi procurori, nu se bucură de vreo „mică inamovibilitate”, este un procuror independent ca toţi procurorii, pornind de la dreptul conferit expres de lege de a fi liber să-şi expună concluziile, este supus controlului ierarhic, în condiţiile legii şi regulamentelor, şi – ce este mai important – este subordonat respectării legilor, ca orice cetăţean, indiferent de cât de gradul de independenţă sau de inamovibilitate; singura deosebire este dată de specificul activităţii, respectiv de faptul că procurorul ierarhic superior nu are posibilitatea, nici de jure şi nici de facto să-i infirme „soluţiile” pentru că soluţiile procurorului de şedinţă sunt concluziile.

Pe de altă parte, procurorul de şedinţă nu este nici vreun slujitor al acuzării, rolul său fiind clar conturat de lege, iar „Parchetul” nu este vreo persoană ca să aibă vreun punct de vedere.

Există, într-adevăr, o problemă, care nu poate fi rezolvată prin organizare locală, atunci când Parchetul, prin procurorul de caz, solicită instanţei de judecată o percheziţie sau o măsură de arestare preventivă, iar Parchetul, în şedinţa de judecată, chiar în camera de consiliu, prin procurorul de şedinţă, solicită să nu se ia o asemenea măsură. Cauza unei asemenea situaţii este constituită de faptul că acelaşi dosar este prezentat – în acelaşi timp – de doi procurori la fel de independenţi, care, de obicei, nu au aceeaşi specializare, unul trimite solicitarea în scris, iar celălalt susţine sau nu solicitarea în faţa judecătorului, cu aceleaşi argumente sau cu contraargumente. Ideal ar fi ca procurorul care coordonează ancheta să şi susţină cauza în faţa instanţei de judecată dar aceasta este o discuţie care nu îşi găseşte utilitatea într-un proiect de management pe următorii 3 ani.

La nivel de organizare locală, se au în vedere următoarele:

• ü Repartizarea procurorilor în compartimentul judiciar, în funcţie de specializare şi opţiune; pentru preîntâmpinarea sau atenuarea problemelor de care am vorbit anterior, pregătirea unui procuror ar trebui să cuprindă toate sectoarele de activitate, pentru a cunoaşte şi înţelege particularităţile şi subtilităţile fiecărui tip de activitate; în prezent, în Parchetul Buftea, sunt procurori care au lucrat numai în compartimentul supravegherii urmăririi penale şi nici o zi în compartimentul judiciar, iar în compartimentul judiciar sunt doi procurori care nu au lucrat niciodată în alt compartiment;
• ü Şedinţele de „analiză a soluţiilor”, ar trebui să-şi schimbe măcar titlul (de ex. în analiza practicii judiciare locale), pentru că o asemenea titulatură are efectul de a evoca sau „invoca” istoria unei arene de luptă a fiarelor, nu vreo discuţie savantă între magistraţi; din discuţiile de pe forumurile private, am înţeles că nici judecătorii nu agreează această titulatură, pe care o consideră ofensatoare, şi, sincer, pot empatiza cu asemenea feed-back, pentru că nici eu nu m-aş simţi confortabil, ştiind că o dată pe săptămână, judecătorii ar avea o şedinţă de „analiză a rechizitoriilor”.

Revenind la subiect, este necesară o analiză a activităţii profesionale, pe ambele compartimente, cu problemele de practică ivite, cu identificarea progreselor şi dificultăţilor, analizarea cauzelor şi găsirea de soluţii la probleme, în condiţii de masă rotundă, unde prim-procurorul sau adjunctul nu sunt deopotrivă acuzatori, judecători şi călăi, ci mai degrabă cei care ascultă şi mediază, eventual îndrumă către găsirea de soluţii, încurajând în principal cooperarea colectivului pentru găsirea de soluţii.

• ü Repartizarea procurorilor pe şedinţe trebuie să fie echilibrată şi să se asigure principiul continuităţii; în prezent sunt trei procurori repartizaţi în compartimentul judiciar, în condiţiile în care sunt doar două şedinţe pe săptămână, încât mi-e greu să-mi imaginez cum se asigură principiul continuităţii;
• ü Activitatea de control ierarhic trebuie să puncteze: condicile de evidenţă a şedinţelor şi hotărârilor, respectarea termenelor, modul în care fişele de şedinţă reflectă pregătirea concluziilor, folosirea eficientă a logisticii (un laptop este repartizat în acest compartiment; în prezent este folosit doar ca maşină de scris), verificarea minutelor, exercitarea căilor de atac, calitatea motivelor de apel şi recurs, modul de prezentare a concluziilor în şedinţele de judecată, colaborarea cu procurorii de caz, în situaţiile care reclamă a asemenea măsură; identificarea problemelor şi modul de soluţionare.
• ü Analiza cauzelor care au condus la achitări şi restituiri definitive şi irevocabile, căilor de atac admise părţilor, pe motiv de nelegalitate, şi în care parchetul nu a exercitat calea de atac;
• ü Verificarea modului în care sunt puse în executare hotărârile penale.
• Ø Compartimentul de registratură, grefă, arhivă şi relaţii cu publicul:

Organizarea acestui compartiment are următoarele coordonate:

• ü Respectarea dispoziţiilor din Regulamentul de funcţionare interioară a Ministerului Public (Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 529/2007), cu referire la folosirea registrelor – R şi condicilor – C (registrul de evidenţă a dosarelor penale, registrul de evidenţă a persoanelor reţinute/arestate, a sesizărilor de efectuare a percheziţiilor sau de sesizare pentru efectuarea interceptărilor/înregistrărilor, registrul pentru evidenţa şi punerea în executare a cheltuielilor judiciare şi sancţiunilor aplicate cfm. art.18ind.1 c.p., registrul de evidenţă a redeschiderilor, infirmărilor şi restituirilor, registrul de intrare/ieşire corespondenţă, condica de corespondenţă atât pentru interiorul cât şi pentru exteriorul parchetului, opisul alfabetic pentru identificarea dosarelor, registrul de apeluri, recursuri, registrul de audienţe, registrul de evidenţă sigilii, ştampile, registrul privind formularele cu regim special, registrul de lucrări cu caracter general (cereri, memorii etc.), condica de prezenţă şi orice alte evidenţe a căror prezenţă şi-ar justifica utilitatea;
• ü Controlul modului în care se completează rubricile acestor registre şi condici, cu menţiunile clare care privesc circuitul dosarelor;
• ü Controlul modului în care este administrată şi gestionată arhiva; deficienţele obiective privesc lipsa de spaţiu şi condiţiile precare în care se depozitează dosarele, iar cele subiective privesc modul de aranjare a dosarelor care în prezent nu are nici o logică, singura persoană care are posibilitatea de a desluşi – cu greu – acest mister, fiind chiar autorul lui, grefierul arhivar; am încercat să aflu cum a organizat arhiva, având nostalgia precedentei administrări a arhivei, când dosarele erau aşezate pe rafturi în ordinea nr. de înregistrare, pe ani. Am aflat că o asemenea organizare a arhivei este considerată ineficientă şi prea complicată de către actualul gestionar al arhivei, care are o altă viziune: teancuri cu dosare soluţionate „recent”, teancuri cu dosare care se cer „des” din arhivă, teancuri cu dosare care trebuie cusute, teancuri cu dosare care „mai trebuie scoase” şi multe alte teancuri cu care nu mi-am mai încărcat mintea, pentru că mi-am format deja o imagine a situaţiei. Pentru a nu-i desconsidera eventuale capacităţi deosebite de orientare, l-am întrebat ce face dacă se caută un dosar care trebuie şi cusut, se cere şi des şi a fost soluţionat de 2 luni, ocazie cu care m-am lămurit că este mult de căutat, pentru că trebuie „să ia la mână” toate teancurile.
• ü Se impune restabilirea legalităţii modului în care circulă dosarele între procuror – grefier şef – grefier dactilograf şi mapa prim-procurorului; conform R.O.I. procurorul predă dosarul soluţionat la grefierul şef, acesta repartizând soluţiile în concept şi comunicările, pentru tehnoredactare, către grefierii dactilografi – în speţă un singur om.

Având această lipsă acută de grefieri dactilografi, în timp, s-a stabilit un mod de lucru, acceptat şi dovedit ca eficient, potrivit căruia procurorul preda la grefierul şef, sub semnătură, dosarul cu soluţia în concept, acesta prezenta dosarul la mapa prim-procurorului, în vederea exercitării controlului ierarhic; după vizarea soluţiei de către prim-procuror, lucrarea era predată la grefierul dactilograf, pentru tehnoredactarea soluţiei sau numai a comunicărilor. Procurorul se considera descărcat de dosar din momentul predării la grefierul şef, cu data predării.

O dată cu instaurarea interimatului funcţiei de prim-procuror, o notă de serviciu nr. 2068/VI/2008 din 04.09.2008 (care va intra în analele parchetului, alături de celelalte care i-au urmat, în acelaşi avânt revoluţionar), dată în primele zile de la numirea temporară în funcţie, fără o analiză a activităţii, fără măcar o cunoaştere a datelor, fără consultarea sau discutarea acestei probleme, cu nici o persoană, nici înainte şi nici după, a decretat o altă modalitate de lucru: procurorul predă lucrarea la dactilograf, fără dată, chiar şi numai pentru comunicare, aşteaptă, maxim 3 zile conform ordinului, practic până la calendele greceşti să se dactilografieze, după care predă lucrarea la mapă, cu data predării la mapă; dosarul este returnat procurorului cu bileţele galbene în care prim-procurorul „opinează” asupra multor defecte (cum ar fi incompleta încadrare juridică, de art.210 c.p., în loc de art.210 c.p. comb. cu art.208al.1-209al.1 c.p. – furt între concubini – , când dosarul se închide prin rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale, sau că adresele sau comunicările nu urmează nu ştiu care model de la un alt parchet, sau că nu i s-a scris corect titlul de prim-procuror, cu cratimă ş.a.m.d.); un alt aspect al acestei note de serviciu ar fi că ordonă tehnoredactarea şi comunicarea tuturor soluţiilor, în ordine cronologică, şi pe urma adresei întocmite în numele prim-procurorului, procurorul de caz să semneze, n-am înţeles nici azi de ce, probabil pentru conformitate cu regulile de ortografie, ortoepie şi punctuaţie. Dincolo de aspectele comice, un asemenea ordin – scris, cu nr. de înregistrare, reglementat pe articole, ca un cod, cu multiplicare în 20 de exemplare, cu semnătură de primire – denotă o lipsă a dorinţei de angajare a responsabilităţii care nu este demnă de nici un funcţionar, cu atât mai mult de un magistrat şef. În altă ordine de idei, ordinul a fost revocat de autorul lui în nici 2 săptămâni – doar verbal şi prin intermediari, sub aspectul dactilografierii şi comunicărilor în ordine cronologică, pentru că se ajungea în situaţia absurdă de a lăsa la dactilografiat un an un rechizitoriu, timp în care comunicam în neştire la concubini că s-au împăcat şi că s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de ei.

O asemenea procedură seamănă foarte mult cu cele care au făcut istorie dezastruoasă la Buftea (a se vedea în acest sens Anexa nr. 1 (fil. 1-6).

• ü Un alt aspect de deficienţă priveşte lucrul cu publicul. Până la interimat deficienţele erau aceleaşi ca şi în prezent, dar mai puţine. De la interimat încoace s-a adăugat o întoarcere în timp, în dezacord cu strategia C.S.M., de transfer al sarcinilor administrative de la magistraţi la personalul auxiliar, cu termen limită decembrie 2008 (Nota nr. 2/18689/1154/2007 a Grupului de lucru nr. 5 „Organizarea instanţelor şi parchetelor” din 09 octombrie 2007). Înainte de implementarea treptată a acestei strategii, procurorul de serviciu primea petentul în audienţă, îl invita în birou, apoi pe hol, încuia biroul, alerga pe scări în sus şi în jos, ajungea în secretariat, unde, în picioare, în faţa grefierilor care şedeau, mâncau, râdeau, fumau – dreptul lor! – căuta în opise şi în registre, după numele oferit de petent, pentru identificarea dosarului. În continuare, când şi procurorul şi petentul ajungeau la turbare, după mai multe drumuri dus/întors, pentru că eventual petentul nu oferea chiar numele pe care s-a opisat, fiind mai mulţi făptuitori în dosar, pe care eventual nici nu-i ştia după numele real, primea cererea, plângerea sau ce-ar fi dorit respectivul, de multe ori chiar înjurăturile bonus.

O îmbunătăţire a situaţiei a intervenit când s-a stabilit că petentul vine la procurorul de serviciu, după ce, în prealabil, i s-a identificat nr. de dosar în secretariat – fiind de altfel de bun-simţ că este mai uşor de identificat dosarul cu registrele şi opisele în faţă şi cu persoana care poate oferi relaţii, motivând totodată şi grefierii pentru a opisa toate numele din dosare.

De la interimat încoace ne-am întors de unde am plecat, respectiv alergăm pe scări, pentru a identifica dosarul în opise şi registre.

Toate acestea sunt vorbe goale în raport cu umilinţa cetăţeanului justiţiabil, la care nu s-a gândit nici un prim-procuror, cu cratimă sau fără cratimă, adjunct sau plin, interimar sau pe viaţă. Justiţiabilul – care nu întotdeauna este vreun infractor, mulţi sunt părţi vătămate, oameni care au probleme şi lipsesc de la serviciu ca să se încadreze în programul de audienţe, sunt bolnavi, bătrâni, în ultima lună am primit personal în audienţă în aceeaşi zi două doamne însărcinate în luna a 8-a, infirmi în urma vreunei agresiuni sau accident rutier -  vine în or. Buftea, întrebând în stânga şi în dreapta, după ce în prealabil  s-a înghesuit prin vreun maxi-taxi vreo oră-două, ajunge în cele din urmă pe str. Eroilor, mai merge până unde se înfundă strada şi în sfârşit găseşte Parchetul Buftea. Răsuflă uşurat, crezând că i s-au rezolvat problemele, dar în curând află că mai are de aşteptat, şi începe să se dezmeticească, dându-şi seama că persoanele sprijinite de gard, de maşini, aşezate pe spaţiul verde, în picioare în stradă, nu sunt altceva decât Justiţiabili ca şi el şi îşi aşteaptă rândul, în caniculă, în ger sau în ploaie. Află cu stupoare că nu există o sală de aşteptare, un scaun în stradă, o bancă în viscol, o copertină împotriva ploii sau soarelui, că nu există un automat de apă, suc, cafea, că nu există o toaletă pentru public, dar – noroc cu vecina „tanti Leana” care are un WC în curte. Justiţiabilii mai neduşi pe la biserică şi dotaţi de la natură găsesc un loc mai ferit, pe zidul Parchetului, undeva aproape de biroul nr. 13, al procurorului anchetator.

Aşteptarea poate dura 2 ore şi se poate prelungi dacă prim-procurorul cu cratimă sau fără cratimă doreşte să facă vreo şedinţă urgentă şi importantă în care să ne întrebe pentru a mia oară care dintre noi doreşte să plece în Kosovo, şedinţă de la care nu concepe că poate lipsi procurorul de serviciu, ci cel mult, doar procurorul care are arestare şi câteodată nici ăla (se poate observa ierarhia priorităţilor!)

Când, în sfârşit, i se spune că poate să intre la procurorul de serviciu – care în fiecare zi este altul, în alt birou, află că trebuie să urce nişte scări din lemn, în melc, de tipul celor din turlele bisericilor, pe care nu mi-am rupt gâtul în 10 ani graţie antrenamentului, a calităţilor de fostă sportivă dar mai ales a graţiei divine. Mai mult în 4 labe şi gâfâind, Justiţiabilul ajunge la uşa mea, intră într-un birou înghesuit, unde eventual celălalt procuror coleg are arestare, discută cu poliţia, vorbeşte la telefon, încearcă să vorbească şi să afle că trebuie să aştepte pe hol până îi identific dosarul, coborând în secretariat. Şi de aici, am punctat anterior cum decurg lucrurile. Trebuie menţionat că Justiţiabilul află că „regulile” nu permit comunicarea pe loc a răspunsului, chiar dacă dosarul este soluţionat, pentru că trebuie „rezoluţionată” cererea de prim-procuror, trebuie scos dosarul din arhivă şi asta durează, trebuie să fie dactilografiat şi nu se poate înmâna personal, ci trebuie să aştepte prin poştă. Justiţiabilul încearcă să afle cât durează toată tărăşenia şi află consternat că poate dura şi o lună şi chiar mai mult. Încearcă toate variantele de convingere a procurorului de serviciu: că vine de la Satu-Mare, că prin poştă i s-a mai pierdut comunicarea, că poate achita o taxă de urgenţă, că poate el dactilografia adresa, că poate să vină personal să ridice comunicarea. Aflând că nu se poate, că regulile interioare nu permit asemenea proceduri, Justiţiabilul se înfurie – şi pe bună dreptate – şi începe să ameninţe că va reclama, că se duce la Preşedinţie, la Strassbourg sau la Haga. Alţii înjură direct sau – pe vremea când nu aveam paza asigurată de jandarmi – unii săreau la bătaie; în acele vremuri îmi amintesc că a trebuit să-mi smulg scaunul de sub mine şi să ameninţ cu el vreo două persoane care au vrut să mă strângă de gât sau să-mi crape capul, nu sunt prea sigură…

Pot să scriu lucrări de doctorat despre comunicarea eficientă şi tot degeaba până când nu se rezolvă problemele de mai sus. Rezolvarea este nu numai posibilă dar şi uşoară, în condiţiile în care s-ar reorganiza spaţiul existent (sunt 4 grupuri sanitare la 11 birouri, unul putând fi alocat publicului, sunt 4 birouri în care stau doar câte o persoană: un procuror, dactilografa, prim-procurorul şi prim-procurorul adjunct, putând fi rezolvată problema unei săli da lucru cu publicul, civilizată, care ar putea servi şi ca sală de şedinţe, după încheierea programului de audienţe).

Problema celor care solicită relaţii din dosare, adrese, fotocopii, consultarea dosarelor, ar putea fi rezolvată în aceeaşi zi, dacă arhiva ar fi organizată corespunzător şi dacă uşa prim-procurorului ar fi deschisă; la fel dacă s-ar îmbunătăţi comunicarea cu publicul prin alte mijloace decât prin poştă.

II.B) mijloace:

Mijloacele de aducere la îndeplinirii a strategiei manageriale privesc: utilizarea logisticii, fişele de repartizare a responsabilităţilor, grilele de timp alocat, grilele de control, criteriile de control, indicatorii de performanţă, tabloul de recompense şi sancţiuni, delegarea de atribuţii, procedurile de  conlucrare cu poliţia (agenţi procedurali), procedurile de protecţie a victimei şi martorilor prin conlucrare cu serviciile de asistenţă socială şi cu programele de voluntariat (membri ai comunităţii care să însoţească patrulele de poliţie (martori asistenţi).

II.C) prognoză:

Prognoza se bazează pe etapele anterioare, pornind de la înregistrarea cauzelor care conduc sau nu la eficienţă, această funcţie având rolul de a sprijini managementul în conturarea unor programe care să diminueze eşecul.

Pornind de la indicatorii de performanţă se urmăreşte îmbunătăţirea acestora în procente care pot varia de la 10%  (de ex. satisfacţia personalului, a justiţiabililor, prin chestionare) şi până la 100% (de ex. rezolvarea în termen a plângerilor cfm. art.275-278 c.p.p.), pe trimestre, semestre, anual, final de mandat.

SECŢIUNEA A III-A: ETAPA DE SCHIMBARE ŞI MONITORIZARE

III.A) Aducerea la îndeplinire a proiectului

O premisă a aducerii la îndeplinire cu succes a proiectului o constituie implicarea colectivului în elaborarea şi luarea deciziilor, înainte ca managerul să decidă. Pe această cale, managerul întâi îşi afirmă decizia (de a schimba o situaţie organizaţională), apoi îşi „vinde” decizia (convingerea), are loc schimbul de idei, întrebări, se stabilesc limitele în care decizia poate suferi modificări, se analizează sugestiile şi există posibilitatea luării lor în calcul.

În acest fel calitatea deciziei este mai bună iar motivaţia este mai puternică, gradul de implicare în îndeplinirea proiectului creşte iar rezistenţa la schimbare scade.

Etapele trebuie să fie marcate la intervale scurte, cu recompense şi feed-back pozitiv, atât din partea managerului cât şi a membrilor echipei. Secretul schimbării de calitate şi durabile îl constituie paşii mici, care nu dau senzaţia unei schimbări mari, pentru ca în final schimbarea să fie vizibilă. Confirmarea şi satisfacţia apar atunci când un sistem bun are capacitatea să funcţioneze de la sine, aproape ca un perpetuum mobile („Ceea ce este bun în mod absolut, considerat subiectiv după sentimentul pe care îl insuflă, ca determinabilitate a facultăţilor subiectului prin reprezentarea unei legi absolut-constrângătoare, se distinge în special prin modalitatea unei necesităţi care se bazează pe concepte a priori şi care nu numai că pretinde acordul fiecăruia, ci îl porunceşte; considerat în sine, el nu ţine desigur, de facultatea de judecată estetică, ci de cea intelectuală pură şi nu este exprimat de o judecată pur reflexivă, ci de una determinativă, el nu este atribuit naturii, ci libertăţii.”I. Kant, Critica Facultăţii de Judecare).

III.B) Monitorizarea etapelor de îndeplinire

Procesul de monitorizare vizează mai degrabă procesul decât rezultatele, îndeplinind rolul de feed-back; managerul adună datele şi asigură coerenţa proiectului, putând diminua eşecurile prin desfăşurarea supravegheată a unor activităţi. Se urmăreşte buna desfăşurare a proiectului, atingerea obiectivelor, căile de abordare a acestora, realizarea obiectivelor specifice.

III.C) Marcarea etapelor de îndeplinire

Procedeul are rol de feed-back, de atenuare a rezistenţei la schimbare sau de „şoc” în faţa viitorului.

Sunt acordate recompense, sancţiunile privesc neacordarea recompenselor, premiile pot fi constituite şi din întâlniri informale (petreceri ale copiilor angajaţilor) sau înscrierea în programe de formare profesională în cadru semiformal (seminarii la munte).

III.D) Identificarea derapajelor de la proiect

Presupune evaluarea cauzelor şi consecinţelor acestora cu modificarea corespunzătoare a proiectului în sensul unor măsuri de ameliorare/optimizare care să conducă la ameliorarea proiectului (prin comparaţii, analiză, concluzii, propuneri, modificări).

SECŢIUNEA A IV-A: ETAPA DE EVALUARE

A

IV.A) ETAPA DE AUTOEVALUARE:

Criteriile: cele folosite la monitorizare, la bilanţul anual, precum şi la sfârşitul celui de-al treilea an de mandat; se urmăresc indicatorii de performanţă, pe fiecare compartiment (de ex. cauze de soluţionat, cauze rămase de soluţionat, cauze înregistrate, cauze soluţionate, declinări şi trimiteri, rechizitorii, inculpaţi trimişi în judecată, cauze în care s-au emis soluţii de scoatere de sub urmărire penală, cauze în care s-au emis soluţii de neîncepere a urmăririi penale, conexări ş.a.).

B

Analiza: se efectuează la nivel personal şi la nivelul unităţii; se vor evita greşelile de evaluare (efectul de „halo“, efectul de anticipaţie sau Pygmalion, efectul „blând“, efectul „asprimii“, efectul „nivelării“, ecuaţia personală a evaluatorului, efectul standardelor subiective-selective, efectul de similaritate sau eroarea „la fel ca mine“, efectul de contrast); se urmăresc câteva principii etice:

• ü Evaluarea se realizează pe baza informaţiilor relevante;
• ü Evaluarea se realizează pe baza informaţiilor suficiente;
• ü Evaluările trebuie să fie oneste;
• ü Se păstrează evaluările în forma scrisă, detaliată;
• ü Se acordă feed-back adecvat, formulat ca şi opinie.

C

Măsuri de ameliorare/optimizare: propuneri din partea celui care a întâmpinat probleme, cu feed-back de la manager şi colectiv.

IV.B) EVALUAREA SCHIMBĂRII DIN EXTERIOR

• ü Criterii: cele prevăzute de lege şi de reglementările C.S.M., în principal cel folosite şi al autoevaluare;
• ü Analiză: efectuată de inspectorii judiciari din cadrul C.S.M., fiind discutată şi în cadrul colectivului cu referire la diferenţele autoevaluare/evaluare, cauze ale diferenţelor, corelarea concluziilor din interior cu cel din exterior;
• ü Măsuri de ameliorare/optimizare/sincronizare: la nivel de unitate, în acord cu celelalte unităţi de parchet şi cu strategia C.S.M.

IV.C) CONSOLIDAREA SCHIMBĂRII

• Ø Extinderea şi alternarea metodelor folosite pentru schimbare (evitarea rutinei versus stabilitate, consolidare).
• Ø Intensificarea activităţilor de feed-back (echipe de lucru, cercurile calităţii, treptat, întâi pe lucruri mărunte), de stimulare a creativităţii (metodele euristice: sinectica, autochestionarea, matricea de inovaţii, înlăturarea fricii de greşeală, ş.a.);
• Ø Schimb de experienţă cu alte unităţi organizarea de delegări, comparaţii între modelele de organizare, concluzii, note de studiu publicate;
• Ø Integrarea noilor angajaţi în cultura organizaţională formată, pe baza unui program de mentorat.

C A P I T O L U L   III:   C o n c l u z i i

Managementul instanţelor şi parchetelor face parte dintr-o strategie mai amplă, respectiv din strategia Consiliului Superior al Magistraturii, care, la rândul ei, se înscrie într-o reformă de la abordarea legalistă a sectorului public, spre o abordare centrată pe servicii, pe rezultate. Dar şi în această abordare calitatea vieţii devine conceptul central în locul celui de calitate a serviciilor oferite, întrucât problemele cetăţenilor transgresează liniile de separare administrativ-organizatorică a serviciilor oferite.

În atare context, prin strategia de selecţie a magistraţilor – manageri de instanţe şi parchete, Consiliul Superior al Magistraturii îşi acordă propria şansă de reuşită, în calitatea de manager general al întregii organizări judiciare din România, în faţa Justiţiabilului, caracterizat prin probleme globale, dar specifice.

În loc de Epilog: „Nici o muncă bine îndeplinită nu rămâne nepedepsită“

Acesta este comentariul cinic al unui procuror şi văd în

el simţul umorului care este necesar în ancheta penală.

Avem nevoie de oameni care se simt în largul lor,

graţie abilităţilor pe care le posedă, dar care totuşi au nevoie de sprijin.

Vrem să le definim cu claritate misiunea, să-i sprijinim, să le facem cunoscuţi

parametrii pe care trebuie să-i depăşească şi să-i încurajăm.

Bibliografie:

Abric J.C., Psihologia Comunicării, Editura Polirom, Iaşi, 2002

Boncu Ş., Psihologia Influenţei Sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2002

Burduş E., Management: studii de caz, Editura Economică, Bucureşti, 2005

Burduş E., Căprărescu G., Androniceanu A., Managementul schimbării organizaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 2008

Butoi T., Butoi T.I., Tratat Universitar de Psihologie Judiciară, Editura Phobos, Bucureşti, 2003

Charan R., Know-How: 8 abilităţi care-i diferenţiază pe liderii de succes, Editura ALL, Bucureşti, 2008

Cismaru D.-M., Comunicarea Internă în Organizaţii, Editura Tritonic, Bucureşti, 2008

Dimitrescu M., Managementul Modern între autoritate şi influenţă, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008

Dunăreanu – Avram I., Managementul organizaţiilor judiciare, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008

Florian G., Prevenirea criminalităţii – teorie şi practică, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2005

Florian G., Psihologie Penitenciară, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2006

Kant I., Critica Facultăţii de Judecare, Editura Trei, Bucureşti, 1995

Kessler R., F.B.I., Editura ALLFA, Bucureşti, 2000

Neculau A., Educaţia adulţilor, Editura Polirom, Iaşi, 2004

Păunescu M., Managementul public în România, Editura Polirom, Iaşi, 2008

Peretti A. De, Legrand J.A., Boniface J., Tehnici de Comunicare, Editura Polirom, Iaşi, 2008

Visscher P. DE, Neculau A., Dinamica Grupurilor, Editura Polirom, Iaşi, 2001

ANEXA 1 – FILA 1

ANEXA 2 – FILA 2

ANEXA 1 FILA 3

ANEXA 1 – FILA 4

ANEXA 1 – FILA 5

ANEXA II – FILA 6

ANEXA III – FILA 7

ANEXA IV – FILA 8